Montreuil Bellay într-o duminică de octombrie

Dacă anul trecut mi-am dat întâlnire cu toamna la Cheverny, anul acesta am făcut-o la Montreuil Bellay, un orășel de care n-a auzit nimeni și când zic nimeni nu mă refer doar la voi, ci chiar la cei care locuiesc pe aici. De multă vreme nu mai vizitasem un castel și cu toată sinceritatea vă zic că mi-era dor; cu siguranță valea asta a Loarei cu castelele ei cu tot mi-ar lipsi enorm dacă într-o zi va trebui să plec de aici. Noroc că acea zi nu se întrevede la orizont...   



După cum spuneam, Montreuil Bellay este un orășel destul de necunoscut, trântit undeva în mijlocul viilor, la vreo 15 km de Saumur. Ca orice orășel ce se respectă, este traversat de un râu, Thouet, brăzdat de ceva căsuțe medievale și dotat cu un castel, așezat strategic pe o colină stâncoasă, astfel încât să domine urbea și împrejurimile. Știam de el de ceva vreme, doar că nu găsisem momentul potrivit să merg într-acolo. L-am găsit într-un final duminica trecută, odată cu dorința de a ne bucura de soare și de cele mai frumoase culori ale toamnei.  

Apropo de toamnă, dacă ar fi să recomand cuiva o perioadă anume în care să viziteze această regiune, o perioadă care să se potrivească perfect cu Valea Loarei, luna octombrie ar fi aceea. Însă n-o fac; vremea este destul de capricioasă în Touraine, așa că trebuie să fii un pic norocos să ai parte de zile cu soare în octombrie. N-aș vrea să mă înjurați mai apoi că v-ați întors acasă ciciulete. Deși, fie vorba între noi, chiar și în mijlocul lunii lui cuptor poate să se întâmple!

O astfel de zi cu soare a fost duminica ce a trecut, deși la cum arăta cerul sâmbătă n-ai fi crezut că vremea se poate schimba așa considerabil și brusc. Am plecat spre Montreuil Bellay înainte de prânz și după ce am servit masa la restaurantul Grange à Dîme despre care v-am povestit, am purces la vizitat castelul, care vă dați seama că nu este pe lista celor mai vizitate ale Loarei, dar asta nu înseamnă că nu merită văzut.

Ca multe dintre castelele Loarei, Montreuil Bellay a  fost edificat de Foulques Nera, conte de Anjou, în secolul XI, rolul construcției fiind de apărare. Câțiva ani mai târziu, acesta va ceda castelul vasalului său, domnul Du Bellay, al cărui nume va da cel mai probabil denumirea localității de astăzi. La epoca respectivă castelul se compunea dintr-un donjon înconjurat de șanțuri și de un zid dublu de apărare, donjon care de altfel a și rezistat lui Geoffroy Plantagenet, rege al Angliei, venit cu gânduri de cucerire pe la 1150.  


 Corp de apartamente din secolul XIII, zis Châtelet, reședința permanentă a proprietarilor




Astăzi accedem în castel printr-un corp de apartamente din secolul XIII, zis Châtelet, corp care nu se vizitează, fiind reședința permanentă a proprietarilor. Trecem mai departe traversând curtea interioară spre Le Petit Château, ansamblu ce cuprinde 4 "clădiri", sau mai bine zis turnuri, ca să ajungem în final la Château-Neuf, un castel de "plaisance" construit în perioada renascentistă respectând stilul specific vremii. În curtea interioară, între le Petit Château și Château Neuf, se găsește bucătăria medievală, o clădire pătrată în stare perfectă de conservare, încă folosită de familie la ocazii speciale, recepții, căsătorii, botezuri. Pentru că în Evul Mediu unul dintre cei mai mari dușmani ai fortărețelor era focul, bucătăriile erau construite adesea în afara reședințelor principale. Bucătăria de le Montreuil Bellay face parte din bucătăriile remarcabile de pe Valea Loarei, alături de cea a abației Fontevraud (și eu aș mai adăuga-o și pe cea de la Chenonceau) și cuprinde: două șeminee imense laterale din secolul XV, mai multe cuptoare și mașini de gătit, plus o colecție inpresionanta de vase flamboiante din cupru. Iar pentru a nu ajunge preparatele reci în saloanele din Château-Neuf, cândva cele două clădiri erau legate printr-un culoar, astăzi total inexistent. 

Înconjurată de ziduri, liniștea curții interioare invită la plimbare pe terase, de unde se poate admira o panoramă deosebită asupra râului Thouet și a satului.  


 Château-Neuf, un castel de "plaisance" construit în perioada renascentistă;



 Curtea de la Montreuil Bellay






Dacă prin curtea de la Montreuil Bellay ne putem plimba în libertate, vizita interiorului este posibilă numai în grup, însoțiți de ghid. Nu e nevoie să plătești în plus pentru asta, prestația este inclusă în tariful standard de intrare și nici să vii cu grupul, sigur se va forma unul. Știam lucrul acesta, citisem pe site-ul castelulului. Sunt mai multe tururi ghidate pe zi, în perioada asta de extra-sezon pare-mi-se vreo 4: 2 înainte de prânz, două după- cu siguranță în perioada de vară sunt mai multe.
 
Astfel, după ce am plătit biletul la intrare, domnișoara de acolo, care de altfel avea să e fie ghid, ne-a spus că ne așteptată la 14.30 în curtea interioară, până atunci putem să explorăm grădinile și terasele ceea ce am și făcut. La ora stabilită ne-a strâns pe toți descuindu-ne pe rând încăpere cu încăpere, începând cu bucătăria medievală, pivnițele și saloanele frumos mobilate și decorate din Château-Neuf, iar poveștile ei, frumos intonate și adesea presărate cu haz și picanterii, ne-au purtat preț de o oră pe drumurile întortochiate ale istoriei castelului. Nici nu știu când a trecut ora cu pricina, dar cred că nici pe bunica când îmi citea povești în copilarie n-am ascultat-o cu atâta atenție, prinsă de firul istorisirii și desprinsă complet de realitate. Probabil că unii ghizi chiar au talent pentru meseria lor, în timp ce alții nu fac decât să recite poezia, dar cert este că dacă până acum doar știam că vizitele cu ghid sunt mult mai interesante, la Montreuil Bellay mi s-a confirmat că la castele fără ghid e ca și cum ai da banii pe intrare de pomană. Îmi promit solemn că la fiecare castel la care voi merge de acum înainte voi lua turul ghidat! 



Curtea de la Montreuil Bellay



Le Petit Château

În plus, la majoritatea castelelor Loarei, tururile ghidate sunt gratuite, adică intră în prețul biletului, nu trebuie decât să verifici pe site-ul castelului la ce ore pleacă și prin urmare să te prezinți la momentul potrivit la castel. În general tururile sunt în mai multe limbi de circulație internațională, dintre care cu siguranță una va fi întotdeauna engleza. Sunt și castele unde turul ghidat se plătește cu câtva euro în plus la biletul de intrare (Chambord de exemplu), dar sunt sigură că se merită, eu chiar intenționez să fac asta la următoarea vizită (când vorbim de Chambord întotdeauna va exista o următoare vizită!). Probabil că nu toți ghizii sunt la fel de buni, dar cu siguranță afli de la ei informații pe care nu le găsim de obicei în ghiduri și broșuri, informații adesea presărate cu glume și picanterii din viața stăpânilor castelului.

Proprietari din secolul XIX, familia Grandmaison locuiește permanent la Montreuil Bellay și folosește chiar și corpul Château-Neuf, cel deschis nouă muritorilor de rând, de aceea pentru a respecta caracterul privat al vieții lor fotografierea saloanelor și dormitoarelor nu este permisă. N-a fost bai, se găsesc o mulțime de poze pe internet, în plus în felul acesta am avut mai mult timp să ascult și să admir. Piesele sunt superb mobilate și decorate, obiectele de artă fiind de-a dreptul impresionante: tapițerii flamande, mobiler de epocă unicat, tavane cu bârne de lemn autentice, pictate și sculptate manual, șeminee monumentale, porțelanuri englezești, însă piesa de rezistență mi s-a părut un superb candelabru venețian, din sticlă de Murano suflată manual. Colosal este puțin spus!

Mai mult, se pare că familia Grandmaison este una de viticultori, așa cum se și cade de altfel unor stăpâni de castel din Franța, având o tradiție veche în ceea ce privește producția de vinuri. Deși cavele cu arcade gotice de sub castel nu mai sunt folosite astăzi, ei sunt proprietarii a aproape 16 ha de vită de vie, vinul produs pe domeniu beneficiind de apelatia "Saumur" controlată






Pe ziduri medievale cu tocuri :P

Scara de acces la ziduri

După ce am ieșit din castel am făcut o plimbare pe zidurile medievale, o plimbare lipsită de incidente având în vedere că eram încălțată cu tocuri, după care am purces la exterior, făcând o oprire și la biserica de lângă, care inițial a aparținut familiei, dar ulterior a fost făcută cadou orașului. Înconjurat de ziduri de piatră și scobit de porți de intrare, patru dintre ele încă în picioare, Montreuil Bellay este unul dintre cele 32 de orașe fortificate din Anjou. Am coborât străduțele până la podul peste Thouet și de acolo am luat-o la stânga, pe o poteca ce lungește malul râului, bordată cu pomi pe o parte și cu zidul vechi de piatră al castelului pe alta. N-a fost mult de mers, dar a fost suficient să-mi amintească cât de frumos este acest anotimp. 












Poate sună a clișeu, dar chiar îmi place toamna, mi-a plăcut întotdeauna mai ales în zilele calde și însorite din octombrie. Chiar dacă temperaturile nu mai sunt la fel de ridicate, iar în unele dimineți degeri de-a dreptul, toamna crează o ambianță mult mai plăcută decât vara. Unde mai pui lumina aceea deosebită din zilele însorite (apropo, ați observat-o vreodată?), datorată soarelui poziționat mai jos, combinat cu tonurile calde din natură... Ce mai, toamna de octombrie este perfectă pentru plimbare.  

Și cam asta fu plimbarea. Mi-a plăcut castelul chiar dacă  nu face parte dintre cele mai vizitate de pe Valea Loarei. Uneori și castelele astea mici și necunoscute au farmecul lor. Poate o fi fost de vina și pasiunea domnișoarei ghid, sau lumina de octombrie în care se scălda castelul, dar sunt sigură că și fără nu m-aș fi întors dezamăgită de la Montreuil Bellay. N-o să recomand acum celor care vin pe Valea Loarei să pună Montreuil Bellay cap de listă. Oricât de simpatic mi s-a părut mie, una este să locuiești aici și să te plimbi în voie când ai chef, alta este să-ți stabilești prioritățile pentru o vacanță care niciodată nu va fi nesfârșită. Însă dacă cineva vreodată are dispoziția necesară pentru ceva autentic dar mai puțin turistic și se află întâmplător pe lângă Saumur, Montreuil Bellay ar putea fi o alegere potrivită.
  

 Nu m-am putut abține să nu dau o fugă prin viile din împrejurimi...




PS: Tocmai ce am citit că părinții lui Jude Law dețin o casă la Vaudelnay, peste gard de Montreuil-Bellay. Cică și el este îndrăgostit de Franța și din când în când mai se plimbă prin Anjou. Asta în caz că nu vă convinsese castelul :). Iar eu se pare că sunt vecină cu Mick Jagger, care este proprietar de castel în Touraine de vreo 20 și ceva de ani, castelul de Fourchette, lângă Amboise.


Allbumul de poze complet îl găsiți, dacă sunteți curioși, AICI 



Grange à Dîme - o experiență culinară inedită

O să încep prin a vă spune că aceasta nu este o postare sponsorizată, nu mi-a oferit nimeni prânzul gratis, nici măcar nu am primit vreo reducere. Nu zic nici c-ar fi ceva rău în treaba asta, vă zic doar că este o postare bazată pe experiența interesantă pe care am avut-o eu personal servind masa la restaurantul Grange à Dîme din orășelul Montreuil Bellay, lângă Saumur. 

Nu obișnuiesc să scriu cronici de restaurante; nu pentru că nu n-aș avea neapărat despre ce să scriu, ci pur și simplu pentru că n-am considerat neapărat relevante genul acesta de articole. Însă prânzul de duminică a fost cu adevărat ceva deosebit, așa că nu mă pot abține să nu-l împărtășesc și cu voi. Măcar virtual...

Trebuie să vă zic că îmi plac restaurantele medievale. De fapt îmi place cam tot ce ține de acea perioadă, artă, cultură, arhitectură etc, chiar dacă din motive nu foarte greu de ghicit n-aș putea afirma că mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci. Nu știu câți dintre voi cunoașteți restaurantul Excalibur din București (acolo am făcut cunoștință cu al meu soț) și nici nu știu dacă mai este la fel precum l-am cunoscut eu în 2009 (restaurantu' nu soțu'), dar dacă cineva m-ar întreba pe mine personal să-i recomand un restaurant în capitală, Excalibur ar fi acela.
 


În fine, să vedem care-i treaba cu Grange à Dîme...

Păi... totul a început cu blogul Adelei Tarpan, un blog de călătorii tare fain pe care l-am descoperit de puțină vreme. Răsfoindu-l și văzând că a vizitat Valea Loarei recunosc că am fost curioasă să văd pe unde a hoinărit și uite așa am căzut peste o recomandare de restaurant trogloditic lângă Saumur care mi-a atras numaidecât atenția. N-a durat mult până să aterizez și pe site-ul localului numit Le Caveau: atmosferă medievală, decor de cavă trogloditică, meniu tradițional din zona Saumur- cu siguranță ceva ce merită încercat, nu mai lipsea decât ocazia de a da o fugă prin Anjou. 

Și ocazia a venit mai repde decât mă așteptam: duminica ce tocmai a trecut, că tot voiam să profităm de o zi cu soare, de culorile toamnei și de un nou castel, că de multă vreme nu o mai făcusem. N-am plănuit să mergem chiar la Saumur, ci la Montreuil Bellay, un orășel de care n-a auzit nici dracu' doar știți că-mi plac astfel de locații necunoscute. Montreuil Bellay ăsta este destul de aproape de Doué-la-Fontaine unde este restaurantul Le Caveau, cel recomandat de Adela, însă tot căutând informații turistice pe internet înainte de plecare, nu mică mi-a fost mirarea să mai găsesc și la Montreuil Bellay un restaurant cu atmosferă asemănătoare și meniu identic. 


Am plecat de acasă  înainte de prânz fără să știm exact care dintre cele două restaurante o să fie. Care-om avea norocul să fie deschis, pentru că în Franța, și mai cu seamă în localitățile mici, duminica la prânz nu toate restaurantele sunt deschise. În plus, servirea se face între anumite ore, gen 12-14 prânzul, 19-21 cina, nu vă gândiți că vă servește cineva între. Desigur aici vorbim de restaurante adevărate, la McDonald's, KFC și unele brasserii vei găsi de mâncare tot timpul.
 
Am zis să încercam pentru început în Montreuil Bellay, pentru că oricum aveam de gând să vizităm castelul de acolo și plăcută a mai fost surpriza să vedem că este deschis. Genial!

Însă înainte să intru mi-a atras atenția exteriorul. Clădirea restaurantului Grange à Dîme datează din secolul XV și prin forma și conservarea arhitecturii pur originale se detașează ca un martor impresionant al splendorii orașului Montreuil Bellay de altădată.

Interesantă a fost și destinația ei,  dacă scotocim un pic în istorie. Un "grange dîmière" era o clădire unde se depozita ceea ce se chemă "dîme", impozitul pe veniturile agricole ale satenilor datorat stăpânilor sau bisericii catolice. O să evit să mă revolt aici împotriva instituției numită biserică și o să vă zic că impozitul acesta se percepea fie în bani dar cel mai adesea în natură, astfel că o zecime din recolta agricolă a omului de rând era depozitată în acest grânar, urmând să fie împărțită mai apoi către destinatari. În cazul de față, la Montreuil Bellay, se pare că recolta mergea la "stăpâni", până la urmă cu ce bani să se construiască castelul impozant de peste drum?!

În fine, revenind la zilele noastre mult mai liniștite, după ce am trecut pragul, m-a uimit decorul restaurantului și atmosfera pe care acesta o crează: pereți din piatră, un cuptor de pâine în mijloc, sfeșnice din fier forjat în care ard lumânări adevărate, ospătăriță parcă teleportată din Evul Mediu- referindu-mă aici la ținută, totul simplu, deloc pretențios, autentic, fără urmă de comercial sau turistic. 

Meniul... ei bine meniul în sensul clasic nu prea există. Nu ai de ales dintre mai multe preparate. Aici se servește mereu și pentru toți aceeași formulă unică: un aperitiv constând într-un pahar de vin alb Coteaux du Layon din regiune, foarte bun de altfel, o galipette- ciuperca umplută și friptă la foc de lemne, fouées fără număr- niște pâinici coapte la lemne, tradiționale în zona Saumur, cu rillettes (carne de porc prăjită în propria grăsime, mărunțită și condimentată) și unt de casă sărat, iar apoi mogettes au confit de canard gratinat la cuptor  (fasole cu rață), urmat de brânză de capră cu salată verde și desert "capriciul bucătarului"- în cazul nostru o crème brûlée, toate udate de o sticlă de vin roșu de Saumur. Simplu și foarte savuros! 

Distracția cu tot ce cuprinde ea, inclusiv băuturile, costă 27 de euro/persoană, dar există și o variantă mai scurtă la 19 euro. Nu-i puțin ce-i drept, dar mâncarea, servirea și atmosfera fac toți banii. În plus mai trebuie să ne și răsfățam din când în când, că vorba aia nu o facem chiar în fiecare zi. 

Și apropo de servire, chef-ul, scuzându-se la un moment dat că ne întrerupe masa, ne-a recitat niște poezii mai deochiate- cenzurate desigur- spre amuzamentul tuturor celor din sală, creînd împreună cu preparatele și decorul o ambianță plăcută și convivială. Firește, ca turist trebuie să ai un nivel destul de bun de franceză ca să înțelegi toate finețurile glumelor, nici eu nu le înțeleg încă pe toate, dar ce-am înțeles a fost amuzant.

Și cam ăsta a fost prânzul nostru la restaurantul din Montreuil Bellay, un local pe care îl recomand cu drag tuturor celor amatori de medieval, autentic și mâncare tradițională copioasă și care se regăsesc vreodată, mai mult sau mai prin întâmplător, pe lângă Saumur. Vă spun eu, castelele or s-arate mai bine după o masă ca asta!

Și aropo de castele, după prânz am mai adăugat unul la lista mea... Revin!

Linkuri uitle:
-Restaurant  La Grange à Dîme, Montreuil Bellay, departament Maine-et-Loire/regiune Pays de la Loire (17 km de Saumur, 94 km de Tours, 57 km de Angers)- sursa foto 1
-Restaurant Le Caveau, Doué la Fontaine, departament Maine-et-Loire/regiune Pays de la Loire (19 km Saumur, 95 km Tours, 43 km Angers)


La pas spre Lac de Creno

Nici traseul spre lacul Creno n-a fost plănuit în prealabil, dar știți și voi că adesea socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, mai ales într-un "târg" atât de ofertant cum este Corsica. Tot mergând pe drumurile insulei și aruncându-ne câte un ochii fără să vrem pe diversele panouri de informare turistică, am dat și peste drumeția aceasta la Creno singurul lac împădurit din Corsica dar am pus-o acolo în minte, pe lista de așteptare. Am scos-o de la naftalina odată cu decizia de a hoinări juma' de zi pe valea râului Liamone, când am fi avut urgentă nevoie de încă un traseu scurt și lejer pentru a ne umple ziua, iar Lacul Creno părea numai bun de pus în aplicare.  

Drumeție și bălăceală pe valea râului Liamone

În ziua nu-mai-știu-care, că le-am cam pierdut numărul, având poftă de calm și răcoare (calmul l-am găsit, răcoarea nu prea), ne-am declarat infideli mării și ne-am pornit la interiorul insulei spre o regiune extrem de pitorească, verde și muntoasă. Ieșirea aceasta a fost una dintre puținele neplanificate de acasă. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar nu găsisem ceva în căutările mele pe internet sau prin cărți despre zona asta, noroc că aveam cel mai bun ghid în persoană alături de mine. V-am mai spus că pentru al meu soț nu fu vara asta prima lui vacanță în Corsica, așa că își amintea clar de niște piscine naturale și o drumeție pe un râu în apropiere de Sagone, singurul amănunt "nesemnificativ" despre care nu-și mai amintea nimic fiind numele și locația exactă. Noroc însă că insula nu-i mare, și-apoi câte râuri ar putea curge pe lângă Sagone, așa că luându-l la întrebări pe nea' google, n-a durat mult până să se facă lumină: era vorba de valea râului Liamone.

 

Sagone unde marea este piscina mea personală

Mi-am dat seama de curând că îmi plac mările calde cu ape limpezi, nisipurile albe și fine, dar cel mai mult cred că îmi plac plajele liniștite și sălbatice. Nu agreez deloc senzația de "cearceaf lângă cearceaf", înghesuiala pe plajă și în apă, forfota și gălăgia. Nu țin neapărat să mă întind pe sezlonguri fițoase, sorbind din cocktailuri scumpe, la fel cum nu mă deranjează nici să traversez munții sau câmpurile de bălării dacă știu că ajung în adevărate colțuri de rai. Și pentru toate acestea Corsica mi s-a părut locul perfect. Dar ce credeți că a fost dintotdeauna așa? Nici pe departe... 


Evisa, Padurea Aïtone, berea din castane și apusul în Porto

Corsica este o insulă foarte ofertantă în ceea ce privește activitățile în natură, iar cum noi nu suntem genul de oameni care să stea numai la plajă, în a treia zi am plecat spre munte. Nu ne plănuisem chiar o drumeție adevărată pe culmi stâncoase, cel puțin nu pentru ziua respectivă, ci doream să descoperim ceea ce se numește Pădurea Aïtone cu piscinele sale naturale, locație despre care se spune că ar fi un must see pe insulă. Treaba cu must see-urile astea mie nu-mi prea place sincer să vă spun; îmi creez adesea așteptări prea mari și nu puține au fost dățile când m-am întors dezamăgită. Desigur că ceva special tot trebuie să fie acolo, dar poate nu atât de special pe cât este "etichetat". În fine, deși pădurea Aïtone era finalitatea, despre drumul până acolo pot scrie o întreagă poveste. V-am mai spuns că drumurile din Corsica sunt pline de aventuri, nu? 


Like us on Facebook
Follow us on Twitter
Recomanda prin Google Plus