Gânduri înainte de Paște

O bună bucată de timp Paștele a fost sărbătoarea mea preferată. Întotdeauna o petreceam la țară, fie la bunicii de la Argeș, fie la căsuța noastră din câmpia Bărăganului, alături de familie și prieteni. Într-un singur an, ultimul înainte să plec în Franța, pare-mi-se că am sărbătorit Paștele în București. Atmosfera capitalei n-avea nimic de a face cu cea de la sat. Acolo, fiind o comunitate mică, de oameni simplii și gospodări, unde toată lumea se cunoștea cu toată lumea, însemnătatea învierii, tradițiile și obiceiurile erau mult mai respectate, ca să nu mai vorbesc de starea de bine pe care mi-o dădea aerul curat și verdele proaspăt al primăverii. 


Ce seriale mai urmărim?

Deși sunt ahtiată după filme, trebuie să recunosc că nu sunt o mare fană a serialelor. Nu prea pot să-mi dau seama de ce, dar nu mă atrag foarte tare. O fi de vină faptul că n-am răbdare să aștept noile episoade, sau poate că gusturile mele nu corespund cu temele actuale? Habar nu am, dar n-a fost dintotdeauna așa.  Cândva m-au pasionat la maxim, dar poate că era și din cauza faptului că în trecut oferta de filme nu era atât de variată. Dar situația pare să se schimbe...


Flori de cireș și parfum de liliac

Primăvara aceasta a fost foarte generoasă cu noi, locuitorii din Touraine. Dacă în februarie au înflorit primii pomi, iar în martie deja magnolia îți muta nasul cu parfumul ei, acum la început de aprilie natura parcă a explodat de-a binelea și mult mai devreme decât în anii trecuți. E a treia primăvară pe care mi-o petrec aici (Pfff, cum trece timpul ăsta!) și parcă niciodată vremea caldă nu s-a instalat atât de repede. Am pus paltonul la naftalină de vreo lună, centrala termică este închisă și ea de ceva vreme, deci toate lucrurile merg spre bine. Cel puțin din punct de vedere al vremii, că la restul, Dumnezeu cu mila! Glumesc desigur! 

Am permis de conducere franțuzesc!

Dacă vă mai aduceți aminte, acum ceva vreme v-am povestit despre antitalentul meu la condus... De fapt nu știu dacă chiar este vorba de antitalent, ci mai degrabă de lipsa de exercițiu în toată perioada asta de 7 ani de când am obținut permisul auto, însă după cum bine știți și voi, autoturismul este o necesitate în zilele noastre, așa că a venit vremea să "mă pun și eu la zi", mai ales că în viitorul apropiat intenționam să părăsim Tours-ul și să ne mutăm la o căsuță undeva printr-o localitate vecină. Desigur că toate orășelele și satele de aici sunt deservite de trenuri și autobuze, dar să recunoaștem că mașina personală îți oferă mult mai multă independență și libertate de mișcare. Și totuși cum m-am pricopsit eu, posesoare de permis european, cu un permis franțuzesc? Să vedeți...

La pescuit pe malul lacului Rillé

V-am mai povestit că soțul meu este tare pasionat de pescuit. Eu nu pot spune că-s mare fană, în sensul că n-ai să mă vezi cu undița în mână, dar merg cu el de fiecare dată din două motive: unul ar fi să-i fac pe plac, așa cum și el îmi face pe plac cu alte activități care-mi plac mie și al doilea ar fi faptul că mă pot bucura de ceva relaxare în natură. Avem o boxă plină de fel și fel de scule și ustensile de prins pește, lansete, undițe, suporturi și alte instrumente pe care nici măcar nu le cunosc, chiar dacă adesea peștele pentru masă îl cumpărăm de la pescărie. Până la urmă mersul la pescuit nu este pentru strict pentru consum, orice pescar poate depune mărturie, ci mai mult pentru plăcerea de a sta cu undinta-n mână pe malul lacului. Desigur că bucuria-i mare când mușcă ceva, iar satisfacția direct proporțională cu mărimea capturii, însă pescuitul rămâne o activitate plăcută chiar și atunci când nu prinzi nimic.  Așa cum s-a întâmplat duminica trecută...


Rochebrune: nori, viscol și cea mai scumpă omletă

Știu, urma să scriu despre partida de pescuit de pe lacul Rillé, dar mi-am amintit de altceva... Sâmbătă, când  Andrei și-a scos de la naftalină windstopperul pentru drumeția de la Montsoreau, a găsit în unul din buzunare două tichete de telecabină rămase acolo (și spălate la mașină, pentru că eu nu obișnuiesc să caut prin buzunare) de astă iarnă de când furăm la munte. Cu ocazia asta mi-am amintit nu numai că nu v-am povestit despre Chamonix și ziua când efectiv nu am avut chef să mai urc pe munte, dar și că nu v-am povestit despre Rochebrune și cea mai scumpă omletă pe care am mâncat-o vreodată. 


Cu rucsacul în spate de la Montsoreau la Candes Saint Martin

Nu sunt genul de persoană căreia să-i placă să-și petreacă timpul liber în casă cu fundu-n canapea și ochii în televizor. O mai fac din când în când forțată de împrejurări (mai puțin partea cu televizorul, la care nu mă uit de fel), dar dacă ar fi posibil și mi-ar permite buzunarul, în fiecare zi liberă aș pleca pe undeva pentru diverse îndeletniciri. Nu-mi place nici să fac aceleași lucruri mereu, ci mai degrabă să îmbin activități în natură cu activități culturale, ieșiri în oraș în doi sau cu prietenii cu activități sportive sau de relaxare. Îmi place că regiunea în care locuiesc îmi oferă multe posibilități de petrecere a timpului liber. Aproape toate, cu o singură excepție: cățărat munți, din simplul motiv că, ați ghicit, n-avem așa ceva pe aici prin apropiere. Dar lipsa lor nu ne împiedică ca din când în când să ne punem rucsacul în spate și bocancii în picioare și să o luăm la pas, urmând un marcaj pe o potecă de drumeție. E drept, în loc de lacuri glaciare admirăm Loara ducându-și apele vale, iar în loc de piscuri ascuțite vedem turnuri de castele renascentiste.

Piatră și lemn pe Valea Loarei

Când UNESCO a înscris, în anul 2000, Valea Loarei pe listă, au fost reținute, pe lângă aspectele legate de patrimoniul remarcabil, și relația armonioasă dintre om și mediul înconjurător de-a lungul istoriei. Și pe bună dreptate, oamenii aceștia chiar au păstrat, protejat și valorificat caracterul autentic al monumentelor, al satelor și orașelor tradiționale, astfel că ordinea, regularitatea și rafinamentul construcțiilor degajă și astăzi o omogenitate plăcută și un echilibru deplin cu mediul natural. 

Chinon

Îmi place arhitectura omogenă. Nu identică, dar cea care păstrează pe lângă stil, linii, volume asemănătoare, o anume autenticitate. Mi se pare mult mai plăcută ochiului, fa
ță de arhitectura eterogenă, pestriță, cu o clădire roșie lângă alta verde, sau una veche lângă  alta modernă. Știți, eu mi-am dorit să fiu arhitect... Am luat și lecții de desen tehnic pentru asta și întotdeauna am considerat că este meseria care mi s-ar fi potrivit cel mai bine. Cum am ajuns din arhitect un contabil cu aspirații de bloger și vise de fotograf nu pot să vă explic, nici eu nu-mi dau seama, dar nici nu mai contează, probabil că uneori trebuie să fim mai pe fază la ce alegem în viață. 

Like us on Facebook
Follow us on Twitter
Recomanda prin Google Plus
Subscribe me on RSS