La pas spre Lac de Creno

Nici traseul spre lacul Creno n-a fost plănuit în prealabil, dar știți și voi că adesea socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, mai ales într-un "târg" atât de ofertant cum este Corsica. Tot mergând pe drumurile insulei și aruncându-ne câte un ochii fără să vrem pe diversele panouri de informare turistică, am dat și peste drumeția aceasta la Creno singurul lac împădurit din Corsica dar am pus-o acolo în minte, pe lista de așteptare. Am scos-o de la naftalina odată cu decizia de a hoinări juma' de zi pe valea râului Liamone, când am fi avut urgentă nevoie de încă un traseu scurt și lejer pentru a ne umple ziua, iar Lacul Creno părea numai bun de pus în aplicare.  

Drumeție și bălăceală pe valea râului Liamone

În ziua nu-mai-știu-care, că le-am cam pierdut numărul, având poftă de calm și răcoare (calmul l-am găsit, răcoarea nu prea), ne-am declarat infideli mării și ne-am pornit la interiorul insulei spre o regiune extrem de pitorească, verde și muntoasă. Ieșirea aceasta a fost una dintre puținele neplanificate de acasă. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar nu găsisem ceva în căutările mele pe internet sau prin cărți despre zona asta, noroc că aveam cel mai bun ghid în persoană alături de mine. V-am mai spus că pentru al meu soț nu fu vara asta prima lui vacanță în Corsica, așa că își amintea clar de niște piscine naturale și o drumeție pe un râu în apropiere de Sagone, singurul amănunt "nesemnificativ" despre care nu-și mai amintea nimic fiind numele și locația exactă. Noroc însă că insula nu-i mare, și-apoi câte râuri ar putea curge pe lângă Sagone, așa că luându-l la întrebări pe nea' google, n-a durat mult până să se facă lumină: era vorba de valea râului Liamone.

 

Sagone unde marea este piscina mea personală

Mi-am dat seama de curând că îmi plac mările calde cu ape limpezi, nisipurile albe și fine, dar cel mai mult cred că îmi plac plajele liniștite și sălbatice. Nu agreez deloc senzația de "cearceaf lângă cearceaf", înghesuiala pe plajă și în apă, forfota și gălăgia. Nu țin neapărat să mă întind pe sezlonguri fițoase, sorbind din cocktailuri scumpe, la fel cum nu mă deranjează nici să traversez munții sau câmpurile de bălării dacă știu că ajung în adevărate colțuri de rai. Și pentru toate acestea Corsica mi s-a părut locul perfect. Dar ce credeți că a fost dintotdeauna așa? Nici pe departe... 


Evisa, Padurea Aïtone, berea din castane și apusul în Porto

Corsica este o insulă foarte ofertantă în ceea ce privește activitățile în natură, iar cum noi nu suntem genul de oameni care să stea numai la plajă, în a treia zi am plecat spre munte. Nu ne plănuisem chiar o drumeție adevărată pe culmi stâncoase, cel puțin nu pentru ziua respectivă, ci doream să descoperim ceea ce se numește Pădurea Aïtone cu piscinele sale naturale, locație despre care se spune că ar fi un must see pe insulă. Treaba cu must see-urile astea mie nu-mi prea place sincer să vă spun; îmi creez adesea așteptări prea mari și nu puține au fost dățile când m-am întors dezamăgită. Desigur că ceva special tot trebuie să fie acolo, dar poate nu atât de special pe cât este "etichetat". În fine, deși pădurea Aïtone era finalitatea, despre drumul până acolo pot scrie o întreagă poveste. V-am mai spuns că drumurile din Corsica sunt pline de aventuri, nu? 


Piana: satul, plajele si apele turcoaz

Începusem să vă povestesc în articolul trecut despre cum am ales să petrecem prima zi în Corsica la plajă, dar nu v-am povestit decât despre fabuloasele Calanques de Piana. Deci unde sunt plajele? poate că vă întrebați. După cum vă spuneam, drumurile în Corsica sunt adevărate aventuri: trebuie să-ți iei marje considerabile de timp pentru a ajunge dintr-un loc în altul și eventual să nu-ți programezi prea multe activități într-o zi pentru că sigur te vei opri pe drum. Fie că este vorba de un viraj amețitor, de un peisaj ce-ți taie respirația, de vreun munte ce se "varsă" în mare, de vreun sat "spânzurat", sau doar de o "cireadă" de porci ieșiți la plimbare, drumurile în Corsica sunt ele însele obiective turistice care merită toată atenția. Așa că la plaje n-am ajuns prea repede. Mai întâi au fost calăncile, după care a urmat satul...  


Calanques de Piana un univers mineral fabulos

În prima dimineață în Corsica ne-am trezit destul de devreme. Nici n-ai cum să dormi prea târziu într-un camping, când toți vecinii sunt matinali și încep să forfăie. Iar apoi de ce să pierdem timpul dormind, că vorba aia, nu în fiecare zi ne trezim în Corsica. După atâta hoinăreală prin orașe aglomerate și ore multe petrecute pe drum, iată că venise ziua mult așteptată, ziua când urma să-mi pun costumul de baie, să mă bălăcesc în ape turcoaz și apoi să lenevesc la soare pe o plajă cu nisip fin. Deși aveam o plajă și în Porto, pentru prima zi am ales să mergem spre Piana, nu de altceva, dar ca să mai schimbăm un pic peisajul. Ceva banal o să ziceți, însă cel mai adesea în Corsica ca să ajungi la plajă trebuie să traversezi munții. Ca să vă explic mai clar cum stă treaba pe insulă, deși Porto este un sat extrem de mic la malul mării, de la campingul aflat într-un capăt  și până în centrul  aflat în celălalt capăt coboram o diferență de nivel de să zicem...vreo 50 m. Închipuiți-vă atunci ce înseamnă să mergi în satul vecin! O adevărată aventură prin ceea ce se cheamă Calanques de Piana

Ultima zi de vară târzie la Véretz

Véretz nu-i pe lista celor mai frumoase sate din Franța. Nu-i căutat de turiști, nu-i promovat în broșuri, nici măcar localnicilor nu le spune mare lucru. Deși combină cele trei elemente esențiale ale unui sat tipic din Touraine, case albe din tuffeau, un râu ce curge printre ele, plus una bucată castel așezat strategic pe o colină, Véretz rămâne totuși o localitate oarecare de pe Valea Loarei, un sat la câțiva kilometri de Tours, prin care mai trec câteodată în drumurile mele spre diverse alte locuri din regiune. Cu toate acestea, duminica ce a trecut am petrecut o zi extrem de agreabilă acolo. Am ajuns întâmplător, vrând să profităm de ultima zi caldă din acest an cu un picninc la iarbă verde- atât timp cât aceasta mai este verde, și cum nu doream să ne deplasăm prea departe, un amic ne-a sugerat să încercăm Véretz.  



Nu știu dacă v-am povestit, dar pe parcursul lunii septembrie în Touraine, a fost mai vară decât pe tot parcursul verii ce a trecut. Aș fi preferat totuși să fie vară când trebuie, dar n-a fost rău nici așa, soarele este scump la vedere pe aici, așa că nu trebuie să facem prea multe mofturi. Abia acum câteva zile mi-am inversat hainele în dulap, scoțând în față garderoba de toamnă-iarnă, presimțind că vara asta târzie n-o să mai aibe zile multe. Și-am avut dreptate: duminică avea să fie ultima ei zi, așa că am decis să nu stăm în casă, ci să profităm pe undeva prin natură, că cine știe când mai avem ocazia. Ne gândeam la un mal al Loarei, dar când amicul lui Andrei care urma să ne însoțească ne-a propus să încercam mai bine un mal al Cherului, n-am zis nu, așa că, nerăbdători, am fost destul de matinali la Véretz.

De cum am ajuns, am lăsat mașina într-o poieniță și am plecat la o plimbare, așa ca înainte de masă, lungind râul pe partea opusă satului. Vai ce plăcut era! Un amestec de vară prin iarba de sub picioare, cu puțină toamnă presărată prin copacii din curți, la care se adăugau razele calde ale soarelui, plus liniștea duminicilor de aici. Pentru că așa cum v-am spus și-n alte rânduri, în satele de pe Valea Loarei te plimbi duminica ca într-un muzeu în care tu ești singurul vizitator. Doar silueta vreunui localnic rătăcit dă de gol așezarea e totuși una locuită. Oamenii își văd fiecare de treaba lor, în casa lor, cu familia lor; nu muzica, nu gălăgie, nu scandal, rien du tout

Mergând așa pe malul Cherului, am ochit pe partea cealaltă, aproape de ieșirea din localitate, un loc amenajat cu măsuțe pentru picnic care ne scutea de desfăcut masa pliantă pe care oricum o aveam în portbagaj, astfel că ne-am întors la mașină și ne-am îndreptat într-acolo. Am desfăcut grătarul nostru ceaun, Andrei a aprins numaidecât niște cărbuni în el, am pus pe jar 2 cotlete de porc și două andouillette (care mie nu-mi plac, dar băieților da!), și până s-au perpelit am început apéro-ul de duminică în aer liber, cu tartine de rillettes și un pahar vin roșu regional. 

Plimbare pe malul Cherului

 Barcă tradițională din lemn

Amestec de toamnă cu vară

Oameni la adunat de nuci. Am adunat și eu câteva, iami-iami...

Sat tipic pe valea Loarei: case albe din touffeau, un râu care curge domol la vale, o turlă de biserică, plus una bucată castel.

Castelul din Veretz- nu se vizitează, funcționează ca hotel-restaurant, sălile închiriindu-se pentru nunți, botezuri și alte sindrofii.


Mi s-a părut deosebit arbustul cu frunze roșii. Habar nu am ce este...


Vedere de la locul picnicului

Odată masa servită și o mică bârfă terminată, ne-am strâns toate catrafusele, lăsând desigur locul fără nici o urmă a trecerii noastre pe acolo, și am plecat la o plimbare prin sat. N-aveam hartă sau plan, nici măcar nu cunoșteam străzile, dar în astfel de sate nici nu trebuie: mergi după intuiție. Astfel, intuiția ne-a spus să luăm în prima fază o străduță care duce pe deal, și după o zonă cu case mai noi, să coborâm printr-un parc împădurit în partea veche, la castel, urmând ca de acolo să lungim Cherul înapoi la mașină, bucurându-ne de soare, pentru că vedeți voi, de azi vremea s-a schimbat, toamna intrându-și bine de tot în drepturi. Soarele s-a ascuns pe perioadă nedeterminată, temperaturile au scăzut semnificativ, iar pe străzi începe să miroasă tot mai bine a lemne arse în șeminee. După cum puteți observa, melancolia s-a instalat într-un final și pe la mine, așa că nu-mi rămâne decât să răsfoiesc cu jind pozele din Corsica la un pahar de bere Pietra. Dar stați așa, ce tot vorbesc aici? Mâine poimâine vine Crăciunul și vacanța de iarnă la zăpadă! Voi v-ați făcut planurile??? Că eu lucrez din greu la ele ;).  

 Zona mai nouă a satului. De fapt, Veretz este o localitate foarte scumpă în departamentul meu. Nu-și permite orice o casă aici.



Parcul-pădure plin de floricele



 O mâță pe gard (am pozat-o și ras-pozat-o, intrați pe g+, aveți linkul la sfârșit)


Zona tradițională a satului

 

Biserica Nôtre-Dame ce datează din secolul XVI

Castelul Veretz văzut din spate
Vedere de pe podul peste Cher


Știu e periculos ce am făcut :D

Mușcate roz la ferestre albastre: minunat!


 Albumul foto complet îl găsiți dacă sunteți curioși AICI 


De la Bastia la Porto - Corsica la prima înfățișare

Se făcea ca ultima dimineață în care ne-am trezit în Italia să fie la Pisa, la poalele Toscanei cea frumoasă, numai că eu ardeam de nerăbdare să plec. Probabil n-aș fi ars la fel de tare dacă ar fi urmat să mă îndrept spre casă, nu să ajung în sfârșit în Corsica. Ceasul a sunat destul de devreme, pe la 5 fără ceva, și după ce ne-am strâns rapid lucrurile, pregătite în prealabil de seara, am luat drumul portului de la Livorno. Afară era încă beznă, iar șoseaua părea că ne duce mai degrabă spre mijlocul nicăieriului decât spre port, noroc că avem încredere în GPS nostru (cu toate că n-ar trebui!). Ochim într-un final portul, că vorba aia nu-i chiar greu să recunoști unul, urmăm indicatoarele de Stazione Marittima, găsim cu ușurință și pe cele care pomeneau în vreo limbă cunoscută de "îmbarcare" și "mașină" una lângă alta, vedem un panou pe care scria mare "Bastia" și nu trece mult până să recunoaștem vaporul nostru, foarte mare și galben de altfel. 


Îi dăm biletul imprimat de pe internet unui nene, ni-l scanează, iar aparatul din mâna lui scuipă o etichetă-autocolantă pe care ne-o lipește pe parbriz, făcându-ne semn să ne așezam la coadă. Cum ajunsesem foarte devreme, eram printre primele mașini și cum mai era vreme până ca îmbarcarea să înceapă, am profitat să bem o cafea și să mâncăm un croissant la o bodegă din port, așezată destul de stategic acolo, exact unde se făceau cozile de mașini. Timpul a trecut repede, numaidecât ne-am trezit cu mașina pe vapor, apoi din garaj pe punte, la scurt timp vaporul pornindu-se ușor, lăsând Bella Italia în urmă. Am făcut câteva poze la început, după care ne-am tras câte un șezlong și cufund
ându-ne comod în el, am tras la o mică moțăială. Cele 4 ore de traversare au trecut repede, așa că parcă prin vis l-am auzit pe Andrei zicându-mi că se vede Corsica. Cu toată splendoarea munților din față, am păstrat bucuria pentru debarcare, că vorba aia, vaporul se poate scufunda și la mal, și doar odată cu acostarea și punerea cauciucurilor pe pământul Bastiei am exclamat "Ieiii, sunt în Corsica!", știți voi, bucuria aceea când îți dorești prea mult timp să ajungi într-un loc și în sfârșit te vezi acolo. 





Deși o destinație foarte populară printre francezi, Corsica nu este (cel puțin momentan) o destinație obișnuită călătorilor români. Nu știu dacă este de vina depărtarea, mitul că este un loc scump, sau doar faptul că nu este foarte promovată, dar este mare păcat, pentru că despre Corsica se spune că ar fi cea mai frumoasă insulă din Mediterană. "Le soleil a tellement fait l'amour à  la mer qu'ils ont fini par enfanter la Corse"  spunea Antoine de Saint-Exupéry și probabil că știa el ceva: Corsica este un loc fantastic. Majoritatea asociază Corsica cu Napoleon, doar este locul unde s-a născut, dar cu toate acestea, obiectivele istorice și culturale sunt o ultimă prioritate pe acestă insulă. Atracțiile turistice în Corsica se bazează în primul rând pe patrimoniul natural, Corsica fiind un loc unde munții înalți contrastează cu plajele paradisiace, oferind niște peisaje de vis. În plus, având în vedere apropierea munților de litoral, se poate trece cu ușurință de la una la alta, călătorul putând combina astfel plaja cu muntele sau plimbările pentru o vacanță completă.  

Chiar și istoric vorbind Corsica este un loc al amestecurilor. În antichitate au fost fenicienii și grecii, după care au venit romanii; mai apoi au apărut genovezii, peste care au venit francezii. Datorită poziției sale strategice în Mediterană, Corsica a fost disputată de mulți, trăind în istoria ei doar 13 ani de independență. Mai mulți n-au fost să fie decât în sufletele corsicanilor care și astăzi se mai visează liberi. E de ajuns să străbați drumurile insulei, că vei vedea pe plăcuțele de intrare în localități, bilngve în mod obișnuit, denumirea în franceză mâzgălită cu vopsea. Nu știu dacă spiritul lor aprig și rebel a avut vreo influență, dar insula este organizată diferit față de celelalte regiuni ale Franței continentale, sub formă unei colectivități teritoriale cu puteri în plus. 






Eu am făcut cunoștință cu insula Corsica la Bastia, oraș pe care nu l-am vizitat, dar care la prima vedere nu se deosebește de alte orașe franceze sau italiene de la malul Mediteranei; doar ne-am oprit la o masă în port să mâncăm de prânz, după care am pornit la drum, că n-aveam chiar puțin până în Porto. În plus, nici nu era vreme de vizitat, la soarele care dogorea afară nu te visai decât bălăcindu-te în mare. Cazarea pentru sejurul nostru am ales-o, după cum v-am povestit data trecută, în satul Porto, sat aflat în golful cu același nume și care cu tot cu "calanche de Piana", golful Girolata și rezervația Scandola este inclus pe lista patrimoniului mondial de UNESCO, iar când am citit că este singurul obiectiv natural al Franței metropolitane trecut pe listă, m-am gândit că  sigur trebuie să fie ceva spectaculos acolo. Și credeți-mă că este! De fapt eu consider Porto, datorită împrejurimilor și amplasării sale strategice, ideal de pus tabăra pentru cineva care nu vrea sau nu are timp să se miște pe durata sejurului. Bine, nu zic să nu se miște chiar deloc, pentru că în Corsica dacă nu te-ai mișcat, cu siguranță ai venit degeaba, tocmai de aceea nici să nu te gândești să vii fără mașină. 

Cu toate acestea am observat că foarte mulți turiști exact asta făceau, vizitau Corsica în circuit, cu opriri de câteva zile în diverse locuri, după gusturile și preferințele personale. Majoritatea o făceau cu mașina, însă erau destui care o făceau cu motorul sau chiar cu bicicleta. Pe mine schimbarea mai multor cazări nu prea mă atrage, numai când mă gândesc să pun și să strâng cortul zilnic mă ia cu amețeli și nici nu îmi imaginez un altfel de vacanță în Corsica decât cu cortul. Hai, la nevoie poate că aș închiria o căsuță! 






Prima surpriză pe care mi-a rezervat-o Corsica, imediat ce am părăsit Bastia, a fost șoseaua. Drumurile în Corsica nu sunt nimic altceva decât o succesiune interminabilă de serpentine înguste, viraje strânse, stânci și inaltimi amețitoare, condusul fiind o adevărată provocare și adresându-se doar șoferilor curajoși, printre care nu-aș putea spune că mă-număr și eu. E bine să îți iei marje considerabile de timp pentru a ajunge dintr-un loc în altul, până și distanțele cele mai scurte vor dura o veșnicie. Dar n-o să fie bai, pe drumurile din Corsica nu o să te plictisești niciodată! Fiecare colțisor îți oferă un adevărat spectacol, astfel că vei avea tendința să oprești din tot timpul pentru poze. Ca să nu mai vorbesc de animale! Cred că nicăieri n-am întâlnit atâtea vaci, capre, și mai ales porci pe marginea drumului ca în Corsica. Deoarece nu a suferit o dezvoltare intensă ca celelalte ale Mediteranei, Corsica conservă și astăzi o anumită autenticitate, tradusă mai degrabă prin sălbăticie. Pe insulă omul nu a intervenit des, așa că tocmai sălbăticia aceasta aparent neprimitoare te întâmpina la tot pasul și da farmec Corsicii. În plus, nicăieri nu vei avea senzația de "turistic" sau "comercial" pe care o ai în alte zone din lume.

În fine... în ciuda oboselii acumulate, de la Bastia la Porto ne-am oprit de 50 de ori. Ba să dăm prioritate la capre, ba să admirăm peisajul. Niște stânci probabil că o să-mi ziceți, dar știți cum e, fiecare dintre noi e impresionat de altceva. După vreo 5 ore de drum am ajuns într-un final la destinație; ne-am luat locul deja rezervat din camping și am purces la "construit" căsuța. N-a mai fost timp în seara cu pricină de altceva, decât de cină, o bere rece și apoi somn. A doua zi avea să înceapă aventura...

Va urma ;)

Albumul foto complet îl găsiți dacă sunteți curioși AICI 


Like us on Facebook
Follow us on Twitter
Recomanda prin Google Plus