Alergand prin zapada spre Malaiesti



“De urci la Omu, cobori la vale
Multe cabane ai sa-ntalnesti
Dar dintre toate cea mai frumoasa
E cabana Malaiesti”
Hmmm, nu pot spune ca a fost tura mea favorita, poate pentru ca oamenii cu care am fost m-au alergat in ultimul hal! Am ajuns acasa si mi-am facut calculul traseului de 100 de ori crezand ca nu mai sunt eu in stare sa merg pe munte. Si am ajuns la concluzia ca ei au fost cei care au alergat de fapt. Urasc sa alerg pe munte! Toata lumea care ma cunoaste stie! Si repet asta de cate ori am ocazia. Nu pot si nici nu imi place. What's the point? Merg pe munte pentru atmosfera, pentru natura, pentru aer curat. Merg pe munte pentru a ma ascunde de "Unicredit Tiriac Bank, buna ziua! Larisa este numele meu, cu ce va pot fi de folos?" nu vreau mai mult stres si nici nu intentionez sa particip la vreun maraton deocamdata!

Ma rog, nici eu nu am avut o dispozitie prea buna tura asta, nici fizic si nici moral. Sunt atat de stresata si suparata pe viata in ultima vreme, incat parca nici muntele nu ma mai bucura. Si asta nu e bine.




Si totusi...imi place muntele. Imi pace drumetia. Imi place sa respir aer curat, sa vad liniste, sa simt peisajele create de natura. Imi place tot ce este simplu si umil: o frunza, o piatra, un parau, o insecta, un animal. Imi plac stancile, imi place fiorul pe care il simt cand bocancul imi aluneca, imi plac potecile inguste. Imi place drumul care ma duce acolo sus. Imi place natura, imi plac brazii, imi place sa privesc cerul sa intind mana si sa am impresia ca il ating. Imi place zapada. Imi place ploaia, imi place sa imi blestem zilele carand un rucsac greu, imi place sa dorm la o cabana uitata de lume si de timp. Nu ma consider un alpinist sau cine stie ce mare om de munte. Nu am experienta si nici prea multe cunostinte. Nu am facut nimic din ceea ce mi-am dorit sa fac si nici nimic din ce ar fi trebuit sa fac. Dar intotdauna fac ce simt. Sunt un simplu om care iubeste viata. Merg pe munte pentru a fugi de tot ceea ce este obisnuit. Voi continua sa merg pe munte pentru a putea fi libera si pentru a trai asa cum vreau eu.


Dar sa revenim la subiect, intrucat am un mare talent de a bate campii. Dupa planuri facute si ras-facute, gen unde mergem si ce facem si pentru ca trecea iarna si nu mai ajungeam la munte, am hotarat sa facem o tura la Malaiesti.

Initial prin Glajarie, dar apoi parca ne batea un gand sa o luam pe Take. Eh, vedem la fata locului. Eu sunt un om perfectionist in tot ceea ce fac, inclusiv job, oameni si cu atat mai mult munte. Imi planific fiecare tura la cel mai mic detaliu si sunt profund dezamagita cand nu imi iese asa cum am stabilit. Ok, deci mergem la Malaiesti. Nu fusesem niciodata iarna acolo, dar stiam ca vara imi placuse foarte mult. Este unul din locurile cele mai dragi mie din Bucegi.

Asa ca sambata dimineata purcedem la drum via Busteni pe un DN1 extrem de liber. Dupa cateva cumparaturi luam drumul spre Complexul Gura Diham, unde lasam masina, ne echipam, servim micul dejun, pentru ca era cam 8 dimineata ceasul si ne pregatim sufleteste - cel putin eu- de cele 7 ore de urcat.

Deci...le's go baby.. pe drumul marcat cu banda rosie spre Poiana Izvoarelor.


De acolo ne orientam noi daca va fi Take sau Glajarie. Dam cu banu', sau vremea va da cu banul. Asa ca incepem urcusul prin padure. Trecem de ramificatia de drumuri spre Cabana Diham prin Seaua Baiului si continuam la stanga in urcus direct prin padure pe Piciorului Dihamului. Cam putina zapada anul asta. Continuam urcusul, traversam o serie de izvoare dupa care iesim in marginea padurii, la poalele pasunilor pe coasta sudica a Dihamului. Dupa o ora de mers ajungem la Cabana Poiana Izvoarelor. 

O mica pauza de odihna si de ceai cald. Pustiu aici. Aflam ca suntem primii clienti dupa o saptamana. Doar un mic amic ne intampina. Mishu. Mic vorba vine, desi nu prea mic, pisoiul este foarte gras si mai ales foarte prietenos. Aproape ca nu mai vrea sa imi coboare din brate. Ii promit ca ne mai vedem si altadata, ne tragem intr-o poza care sa ne tina ca amintire si hai sa purcedem, ca mai avem destul de mers.


Vremea a dat cu banul si a ales drumul prin Glajarie. Asa ca de la Cabana Poiana Izvoarelor urmam drumul catre nord in urcus pe versantul sudic al Dihamului. Vremea se inrautateste. Se lasa ceata si incepe si sa ninga. Ba chiar viscoleste, iar vizibilitatea este destul de redusa. Zapada este din ce in ce mai multa si mai mare, piciorul imi intra chiar pana peste genunchi in anumite locuri. In alte locuri zapada este inghetata de alunec nevioie-mare.  

Coboram de partea cealalta a coamei si intalnim drumul dinspre Seaua Capatanii Porcului. Se mai ridica ceata. Continuam pe acest drum la dreapta si iesim in poiana din Curmatura Armasarilor. Continuam coborasul pe coastele nordice ale Dihamului si dupa cateva minute de coboras in lungul coamei ajungem la Cabana Diham.

Vremea arata mai binisor. Chiar soare. Nu mai facem popas si ne indreptam spre nord-vest, coboram pe sub Magura Cenusie catre fundul Vaii Glajariei. Usor este sa mergi la vale. Greau e la deal. Dupa ce atingem firul vaii in punctul Valcelul Dihamului, traversam valea si continuam pe o mica portiune in sus, pe malul opus. Ajungem in Poiana Glajariei si ne oprim pentru o sesiune foto. Apoi incepem sa urcam pieptis pana ajungem coama, la marginea poienii Malaesti-Izvor, unde intalnim drumul marcat cu banda albastra de la Cabana Malaesti la Rasnov. 


Nu pot sa nu punctez ca acest urcus pieptis a scos untul din mine. Niciodata nu am stat bine la capitolul rezistenta, prin urmare pantele abrupte ma termina. Baietii au luat-o inainte, parca ar fi fost la proba de viteza, iar pe mine evident m-au uitat prin padure. Ii "injur" in gand, mai bomban ceva si cu voce tare. Imi scot telefomul mobil-noroc cu Vodafone Romania care mai nou are semnal peste tot- si imi sun cea mai buna prietena pentru o barfa mica si bineinteles pentru a ma plange ca acesti oameni au si ei o singura fata cu ei si nu ii poarta de grija. Dandu-si poate seama ca ar trebui totusi sa fie 4 si nu 3, grupul intr-un final ma asteapta si pe mine. Ne regrupam si dupa o scurta pauza de cearta -a se citi de masa- pornim pt ultima bucata de drum.


Traversam o padure de brazi, pe o poteca ce deschide parca un culoar printre acestia. Brazi mai mari, brazi mai mici, toti sunt atat de falnici si impunatori, asa cum sunt ei verzi si imbracati in nea. Pe jos un adevarat covor de zapada neatinsa care stralucea ca o pulbere de diamante. Peisajul era de basm, ca in povestile din copilarie.

Poteca devine mai ingusta, zapada mai mare, prapastia mai adanca. Iesim pe flancul vestic al Bucsoiului, urcam inca o treapta a vaii deasupra caruia se intinde o alta poiana larga in care odinioara se afla vechea Cabana Malaesti. In fata se deschide perspectiva asupra portiunii alpine a Vaii Malaesti si crestei Padina Crucii insa ceata nu ne da voie sa o admiram indeajuns. Urcam o ultima ruptura de panta si poteca ne conduce in marginea caldarii inferioare a vaii, la Cabana Malaesti.



In sfarsit! Frumos la Malaiesti, ca de obicei. Peisajul de afara este fain si iarna, dar parca imi place mai mult cum arata vara. Peretii aceia imensi de stanca sunt atat de impunatori incat ma fac sa ma simt ca o fiinta infima in comparatie cu maretul munte. Si intotdeauna aici imi vin in minte versurile lui Eminescu "si in lumea asta mare noi copii ai lumii mici/ Facem pe pamantul nostru musuroaie de furnici". Este una din putinele cabane unde nu miroase a manele si nu se vad urme de pantofari necivilizati. Cel putin nu acum iarna. Faina atmosfera, adevarata de munte. Si un binemeritat somn in sac, langa soba care duduia de cate lemne au ars cei mai infrigurati dintre noi.


Dimineata ne trezim si bucurosi ca ceata s-a ridicat iesim sa ne tragem in poza cu peisajul. Respiram putin aer curat, inexistent in Bucuresti, dupa care ne echipam si trecem la coborat...

...pe acelasi traseu.

Pornim pe poteca catre sud si coboram repede prin padure, de cele mai multe ori pe scurtaturi stabilite de noi. Zapada proaspat asezata cu o noapte inainte foloseste acum ca tobogan. Veseli, aproape ca ne place sa ne tavalim prin zapada pufoasa. Ajungem la o poiana larga, pe flancul vestic al Bucsoiului. 



Coboram pe o platforma usor inclinata si situata intre abruptul impadurit al Bucsoiului si firul Vaii Malaesti. La capatul platformei coboram repede pe plaiul larg dintre Valea Malaesti si Valea Glajariei si ajungem pe o coama, la ramificatia de drumuri. 

Coboram usor pana in Poiana Glajariei si facem o mica pauza inainte sa incepem urcusul pieptis spre Cabana Diham. Of, alt urcus! Abia imi tarasc picioarele. Nu mai vreau panta!!! Vreau acasa la mama!!! Ma tarasc cu greu, fac 5 pasi si ma opresc cateva secunde si tot asa. Dupa o ora de la fundul vaii, iesim in sfarsit in coama de sub Magura Cenusie, la Cabana Diham.

Pauza, ca nu mai tine! Ceai cald si odihna. Si nu in ultimul rand, pozeee!!!, ca peisajul este superb. Un soare inghetat parca incalzeste poiana, iar abruptul Bucsoiului este coplesitor.

Vf. Bucsoiu (vedere de la Cab. Diham)

De la Cabana Diham urmam poteca in urcus usor prin poiana larga din Seaua Magurii Cenusii si ajungem la o ramificatie de drumuri. Ne indreptam spre stanga, pe drumul carosabil de pe versantul Dihamului. In stanga jos se deschide Valea Beuca. Dupa cam trei sferturi de ora de la cabana, timp in care pozez efectiv toti brazii care ii intalnesc in cale, si credeti-ma, erau multi, drumul iese la o alta ramificatie de unde noi continuam spre dreapta, in urcus usor, pana in Seaua Baiului.

Mergem putin si intram in padure, traversand o serie de izvoare si cateva poienite. In stanga jos se afla Valea Baiului si, dincolo de vale, culmea impadurita Clabucetul Baiului. Dupa jumatate de ora din Seaua Baiului ajungem intr-o poiana unde intalnim venind din dreapta drumul dinspre Poiana Izvoarelor.

Am ajuns. Back to civilisation... din pacate. Asta este sentimentul care ma incearca de fiecare data cand cobor de pe munte. De aici in 10 min. ajungem la Cabana Gura Diham la masina. Gata. Tura incheiata.. 

Ne dezechipam, tragem niste concluzii scurte si inapoi la Buresti. Ma gandesc putin si parca nu am nici o emotie in prima faza. Parca nu as fi fost nicaieri, parca, nu stiu din ce motiv exact, acesta iesire pe munte nu mi-a transmis nimic. Mai sa fie, chiar asa??? Stiu ca de obicei ma plictisesc repede de lucruri, dar chiar si de munte acum? Da, ceva nu a fost cum trebuia sa fie. Oamenii? Drumul? Eu?

Si totusi acum cand scriu aceste randuri, uitandu-ma printre poze si cautand ca de obicei partea plina a paharului -pt ca sunt totusi un om optimist- m-am bucurat de zapada, de o ultima picatura de iarna adevata, de aer curat, de oameni... de munte. Si pana si cursa infernala la care m-au supus mi se pare acum,de aici, de acasa, amuzanta. 


Traseu sambata 27.02.2010:

Busteni – Cabana Gura Diham (BR) – Cabana Poiana Izvoarelor (BR) – Cabana Diham (CA+PR) - Glajarie – Cabana Malaiesti (CA+BA)

Traseu duminica 28.02.2010 2010:

Cabana Malaiesti - Glajarie – Cabana Diham (BA+CA) - Cabana Gura Diham (TA) - Busteni (BR) 

Share this:

Despre autoare

Sunt Larisa, născută in București, cu domiciliul actual la Amboise în Franța, pe Valea Loarei. Sunt pasionată de natură, fotografie, munte, călătorii, bucate și vinuri bune, iar pe blogul-larisei.com scriu despre experiențele mele franceze, despre locurile interesante pe care le vizitez, despre hobby-urile și activitățile din timpul liber.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu