Melancolie de primavara

Ceasul suna la ora 7 si ceva. Ma trezesc chiauna. Ultimul lucru pe care as vrea sa-l fac acum este sa ma trezesc. Astazi este si nor, ceea ce amplifica putin starea mea de „nechef“ de nimic. Asi vrea sa se termine ziua mai repede si sa plec acasa, nu ca acolo m-ar astepta ceva interesant.

Un pliculet de zahar si doua cutii de lapte la o cescuta de cafea. Da, beau cafeaua cu cescuta. Nu mai beau cu ibricul. Da’ tigarile tot cu pachetul le fumez. Nu stiu cum reusesc sa renunt la multe, sa corectez multe, sa imbunatatesc multe, numai cu tigarile nu izbandesc nimic. Offf!!! Dar cum speranta moare ultima, sunt absolut convinsa ca intr-o zi voi fi nefumatoare.

O banala saptamana, una din cele multe si toate la fel. Aceleasi probleme aceleasi griji. Aceeasi asteptare apasatoare, acelasi conversatii nesfarsite si patimase. Nervi, tensiune, nerabdare, zbucium. Acelasi job. Aceeasi casa. Aceleasi mii de kilometri. Same beautiful life. Stiu... Stiu ce ar alunga din amaraciunea asta si m-ar umple de bucurie. Stiu ce ar potoli dorul si ar curma asteptarea aceasta apasatoare. Dar este atat de departe...

Sau poate noi bucurii, prospete sperante si mari realizari. Cine stie? Promisiuni, planuri, dor nebun. Sperante, vise, nadajdea ca intr-o zi totul va fi perfect. In jurul meu se misca o lume mult prea agitata si anosta, mult prea banala si cotidiana. Un oras excesiv de aglomerat si mult prea obosit si searbad. Viata isi urmeaza cursul zi cu zi in aceeasi rutina si monotonie.

Si ce-ai vrea sa faci? Aud in jurul meu. Toata lumea face asta. Da, cam asa este. Oricine, oriunde, oricand face cam acelasi lucru. Oare? Adica de aceea ne nastem? Sa ducem o viata monatona, fada, uniforma? Nu stiu... Sau poate sunt eu melancolica acum. De la vremea de afara. Imi storc creierasul sa mai povestesc ceva despre vacanta din februarie. Probabil pana la vara termin.

Uneori mi-este frica. Mi-este frica sa-mi fac sperante, planuri, sa nadajduiesc sa visez prea mult. Ma nelinisteste ca totul s-ar putea schimba intr-o clipa si voi fi dezamagita. Imi trec inevitabil prin minte ganduri, indoieli, temeri, uneori exagerate. Dar fac parte inevitabil din natura firii mele. Mi-este teama sa nu visez si ma trezesc la un momentdat, sa realizez ca totul a fost o iluzie desarta. Pentru ca am invatat din propria experienta ca viata poate fi de multe ori imprevizibila. Nimic in lumea asta nu poate fi sigur,oricat de “sigur” ar parea. Totul este atat de firav si se poate rupe oricand.

Cu toate acestea astept cu neastampar atatea, acolo in sufletul meu. Nu pot trai fara sa astept, fara sa visez, fara sa sper. Sunt o idealista. Aspir spre idealuri, uneori poate departe de realitate. Uneori nu se implinesc, dar merg mai departe. Si continui sa am incredere. Nu pot sa nu cred inca in povesti frumoase.

Share this:

Despre autoare

Sunt Larisa, născută in București, cu domiciliul actual la Amboise în Franța, pe Valea Loarei. Sunt pasionată de natură, fotografie, munte, călătorii, bucate și vinuri bune, iar pe blogul-larisei.com scriu despre experiențele mele franceze, despre locurile interesante pe care le vizitez, despre hobby-urile și activitățile din timpul liber.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu