O simplă poveste de viață

De pe autostrada A1, cam pe la kilometrul nouăzeci și ceva, cotim la dreapta și urmăm șoseaua care pătrunde și șerpuiește printre dealurile din vecinătatea Pitestilor. De o parte și de alta a drumului case se ridică mândre și semețe pe coastele împădurite, până spre vârfurile domoale. Lungim șoseaua îngustă, pe unde nu trec prea multe mașini și care se pierde încet-încet în afunzisul acestor coline, purtându-te, parcă, spre o altă lume. O lume a unor vremuri îndepărtate, o lume necunoscută ție, celuia care nu poți trăi fără mașină, internet și Iphone. O lume pierdută pe ulițe și vâlcele umbrite, tăinuită dincolo de porți înalte și curți cu bolte de vița de vie, o lume a lucrurilor necomplicate dar profunde, o lume plină de emoție și trăiri ale unor oameni simpli, dar atât de înțelepți.  


Mergând la deal te urmăresc cu privirea sute de ochi din spatele gardurilor sau de pe cărările satului, curioși să știe cine ești, de unde vii și ce cauți aici. Oameni bătrâni sau alții mai tineri stau pe bănci de lemn, la porțile gospodăriilor de la șosea. Ulițe neștiute se desprind din drumul principal, coborând pe lunca, depărtându-se cât mai mult de civilizație. Pârâuri se scurg prin viroage, monotone și fără întoarcere, la fel ca timpul. Limpezi și reci, duc cu ele la vale năzuințe și patimi. Câte povești a auzit sursurul lor și câte vieți plăpânde s-au oglindit în apele acestora. Case răsfirate pe dealuri, curți, ogoare, livezi și răzoare. O lume cu vechi și cu nou, cu bune și cu rele, pierdută cumva în măgura timpului. Este un loc în care, odată pătruns, simți cum lumea obișnuită și știută de tine se estompează, se diluează ușor, până nu se mai simte deloc. Este un alt spațiu, un alt timp. Un loc care impresionează și cheamă parcă să-i descoperi povestea.  

Ajungem în centrul satului. Aici locuiește Tanti Mia, o femeie trecută de 80 de ani. Nu are școală. Nu a făcut decât patru clase primare, atât făceau copii la țară în vremurile acelea. Dar te uimește cu inteligența ei nativă, neprelucrată și neșlefuită în mari instituții de învățământ. Te impresionează cu judecata ei atât de rațională, gândirea ei logică, afecțiunea și sensiblitatea unui om atât de simplu. 80 de ani, o viață și jumate de om pe care noi nu știm dacă o mai putem ajunge. Tanti Mia stă la șosea. Unchiașul ei s-a dus de curând și a lăsat-o singură, după aproape 60 de ani petrecuți împreună.
 
 
Două porți mari străjuiesc curtea. O alee îngustă cu trandafiri de toate culorile te însoțesc într-o ogradă largă cu iarbă și pomi, printre care vara crește musețel. O casă bătrânească se înălțată peste un beci, cu scări de piatră care te conduc pe o prispă cu podea de lemn, unde sunt atârnate mu
șcate roșii. Camere mici, țărănești, cu sobe și lavițe mari, cuverturi și covoare țesute de mână. Iarna este o plăcere să stai în pat, lipit de soba în care trosnesc lemnele. Vara poți sta afară pe băncuță, lângă bucătăria de vară, lenevind la umbră, bucurându-te de adierea vântului ce aduce parfumul florilor de tei.

Tanti Mia are o grădină mare în spatele casei, cu vie, livadă și zarzavaturi. Cireși, meri, peri, căpșuni, nu e ceva ce nu găsești. Este zonă de deal și oamenii au pomi fructiferi. De fapt din asta au trăit, din pomi și vânzarea fructelor. Așa au trăit Tanti Mia și Nea Fănică, așa și-au procurat cele necesare traiului, așa și-au crescut copii. Nu au avut o viață ușoară, dar au avut armonie. S-au iubit și au trăit fericiți, satul și curtea reprezentând totul pentru ei.

In spatele grădinii se înaltă dealuri ondulate, împădurite sau pârloage. Vara, când totul este înfrunzit, nu se mai zăresc casele, ci doar turlele bisericilor din sat. Dacă privești mai din vârf se zăresc munții, dincolo de livezi întinse și de căpițele de fân. Imi aduc aminte cât îmi plăcea să cutreier aceste dealuri. Incă de mică am avut pasiunea hoinărelii pe poteci.



Lari mamă, am fost cinci copii la mama. Patru fete și un băiat. Eu sunt a mare. Mama mea a rămas văduvă la 27 de ani, cu cinci copii. Lina, a mică, avea 6 luni când tata-meu a murit. Si ne-a crescut pe toți și ne-a făcut oameni. Așa îmi povestea tanti Mia iarna, când mă duceam pe la ea. Stăteam lângă soba care duduia și îmi plăcea să-i ascult poveștile. Din când în când aruncam un ochi pe geamul mic și îngust, prin care se vedea toată curtea până la șosea.
   

Aici stau eu, maică, toată ziua acum iarna. Păi ce să fac afară? Nu mai pot Lari, mamă. Can’ eram tânără ieșeam. Acu’ nu mai pot. Stau aici lângă sobă și mă uit pe geam. Aștept să îmi deschidă și mie ușa cineva.
 
 
De mică eram vorbitoare. Mă duceam cu gâștele pe gârlă și cântam de mă știa tot satul. și eram frumoasă. Si îmi plăcea cartea. Nu eram proastă. Da’ n-am făcut Lari mamă decât 4 clase. Nu se făcea școală
pe timpurile alea la noi în sat. Mergeam la muncă. Era vremuri grele, maică...

Da, Tanti Mia a rămas fără tată când era foarte mică, iar mama ei văduvă la 27 de ani cu 5 copii. Bărbatul i-a fost omorât de un consătean, într-o ceartă pe o bucată de pământ, cu o lovitură de sapă în cap, exact cum citim noi astăzi în romane. Nu au dus-o ușor. Oamenii la țară nu aveau în acele vremuri serviciu. Trăiau din munca pământului, aveau animale și grădină. Erau vremuri grele, a venit apoi și războiul. Dar s-au descurcat, s-au făcut oameni mari toți și niciunul n-a apucat-o pe căi greșite.
 
 
Tanti Mia a trăit la ea în sat. Acolo s-a născut, acolo a copilărit, acolo și-a petrecut toată viața. Acolo s-a măritat cu omul pe care l-a ales, acolo au trăit alături, doar moartea reușind  într-un final să-i despartă. Nu au fost mereu fericiți, chiar de s-au luat din dragoste. Au fost și momente de cumpănă, momente grele, dar le-au depășit împreună. Au avut suficientă judecată și au știut mai bine decât știm noi astăzi că unei că unei căsnicii nu i se dă cu piciorul de la prima ceartă.

Asculți povestea bătrânei și rămâi piedut printre vorbele ei. Atâta înțelepciune și cumpătare. Acum nu mai așteaptă decât să plece și ea dincolo, alături de omul ei, că să trăiască și veșnicia împreună.

Share this:

Despre autoare

Sunt Larisa, născută in București, cu domiciliul actual la Amboise în Franța, pe Valea Loarei. Sunt pasionată de natură, fotografie, munte, călătorii, bucate și vinuri bune, iar pe blogul-larisei.com scriu despre experiențele mele franceze, despre locurile interesante pe care le vizitez, despre hobby-urile și activitățile din timpul liber.

12 comentarii:

  1. m-ai cucerit! mi-ai redeschis copilaria traita la tara, atat cat permiteau vacantele scolare, si am simtit mirosul balegarului cules de pe drum si folosit la lipitul casei; am simtit rosia coapta smulsa din vrej, tinuta intr-o manutza de copil murdara de pamant; am simtit adierea vantului printre prunii din gradina si salcamii din jurul casei cu frunzele sale pe care le foloseam ca bani in jocurile noastre copilaresti.....frumosii batrani ai satului, cu povesti ce acum par vechi si inutile prin povatza.....e vesnicia satului ce nicicand nu va putea fi egalata de avantul industrial si economic al acestei societati "civilizate"...

    astept cu mare interes continuarea

    RăspundețiȘtergere
  2. Uaaa, cat de frumos ai scris, Lari! Parca ai descris satul copilariei mele si pe bunica, ramasa fara tata la varsta frageda ca eroina povestii tale (doar ca strabunicul a murit in razboi, a luptat in prima linie). Cat dor mi-ai facut de acele vremuri, acele locuri!

    RăspundețiȘtergere
  3. Iar fotografiile sunt superbe! Ador fotografiile vechi, roase de tmp! Poate candva le voi posta si eu pe ale bunicii si strabunicilor.

    RăspundețiȘtergere
  4. Multumesc! Tin fotografiile astea in sertar de multa vreme, si abia acum le-am scanat. Sunt atat de roase de timp! Da, lumea aceea a bunicilor nostri este atat de frumoasa, de pura, de inteleapta. Insa in curand de va pierde de tot...

    RăspundețiȘtergere
  5. Zau ca mi s-a facut dor de zilele copilariei petrecute la tara la bunici cand alergam in lung si-n lat prin toate coclaurile, iar seara ma astepta de fiecare data cu masa pusa bunica. Ce vremuri...stii, ma intreb cateodata daca in ziua de azi copiii mai au aceleasi amintiri ca noi?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Raluca, nu stiu daca le mai au, din pacate. Vremurile se schimba oamenii, se schimba, satele alea ale bunicilor noastre,, lumea aia de la tara...toate se pierd acum in era civilizatiei. Poate e bine, ca evoluam, poate nu ca pierdem niste valori...Cine stie...Raman doar in amintirile noastre

      Ștergere