Poveste de toamna: Mălăiești-Vf.Omu-Valea Cerbului

Jurnalul de mai jos a fost scris prin 2009-2010, cred, altfel nu îmi mai aduceam aminte atâtea detalii, publicat pe blog la un moment-dat și mai apoi șters din greșeală. După, nu știu de ce nu l-am mai pus la loc, probabil am uitat de el, însă acum mi-am adus aminte. și având în vedere că în ultimele zile nu am avut deloc inspirația de a scrie ceva nou, uite că merge la fix. Acum doar am selectat pozele și mi-am adus aminte, odată cu citirea lui, de clipele trăite atunci. Este vorba despre o tură pe munte, care a avut loc prin... octombrie 2009, o tură tare dragă și frumoasă pe traseul: Bușteni-Take Ionescu -Cabana Malaiesti- Valea Malaiesti-Hornul Mare-Cabana Omu-Valea Cerbului-Bușteni. O tură în care am cunoscut o mână de oameni minunați, în care am întâlnit toamna mai aproape ca niciodată, o tură în care am avut în fața ochilor peisaje de vis. Muntele nu mi s-a părut niciodată, parcă, mai minunat ca atunci!


Traseu: Cabana Mălăiești-Hornul Mare-Cabana Omu-Valea Cerbului-Bușteni

De la Cabana
Mălăiești pornim, într-o ireal de frumoasă dimineață de octombrie, pe poteca către înălțimi. Astăzi vom urca la Vârful Omu, prin Hornul Mare al Mălăieștilor. Nu știam cum era traseul, nu îl mai parcursesem vreodată, dar știam că, să urc cetatea de piatră din fața mea, mă încânta teribil de tare. O luăm ușor la pas toți, în șir indian, unii în pas mai grăbit, alții mai lent, șerpuind pe fundul căldării inferioare a văii, unde se afla și cabana. 






Valea Mălăiești este o vale glaciară, la fel ca multe alte văi din Bucegi, formată cândva de alunecarea unui ghețar. Are formă semi-circulară și coboară în 3 trepte (numite și căldări), despărțite între ele prin praguri (rupturi de pantă). La baza celei de a III-a căldări a văii, dacă socotim de sus în jos, se află și cabana, la limita superioară a pădurii. De aici valea își continuă drumul prin pădure, unindu-se cu alte văi, până se termină la Râșnov. Poteca noastră se orientează pe dreaptă, pe versantul Padinei Crucii, apoi urca pieptiș ruptura de pantă ce formează prima treaptă a văii. Ajungem astfel la marginea terasei mijlocii, la „zăvorul" căldării. 








In jurul meu numai stâncă. Peisajul mă lasă fără cuvinte. Măreție, grandoare, sublim. Muntele este de o frumusețe impunătoare. Cum pot exista astfel de locuri? Cum a creat natura asemenea splendoare?  
 
Abruptul vestic al Bucsoiului cu Brâna Caprelor îmi bucură privirea în stânga mea, iar Turnul Mălăiestilor, cu imensul său perete frontal, minunează sufletul. La obârșia văii, Hornurile Mălăiestilor în față și Culmea Padina Crucii mai în dreapta, se ridica falnice. Cât îmi plac astfel de locuri stâncoase!
 
Drumul continuă pe fundul foarte ușor înclinat al caldării, pe covorul pajiștii de ierburi scunde, acum aproape uscate. Urcăm incă o treaptă a văii și ajungem pe un alt prag, la început prin bolovănis apoi mai pronunțat. în față noastră se deschide căldarea superioară a văii, cu fundul înclinat și acoperit de blocuri stâncoase și  bolovănisuri mari. Căldarea este dispusă între culmea Bucșoiului Mare, Culmea Scara și creasta Padinei Crucii.






Vârful Omu. Un loc atât de drag. Un mare vis. Mi-am dorit foarte mult să ajung la Omu, atunci, înainte să ajung la el prima dată. Intre timp au apărut și alte vise și urmează poate alte realizări. Dar Vârful Omu rămâne la un loc de frunte în inima mea. Cabana era închisă în acea perioadă. Era deschis doar refugiul din spate, unde facem și noi un mic popas. Erau întinși niște saci de dormit pe jos, semn că cineva și-a petrecut noaptea aici și urmează să se întoarcă. Afară vremea este urâtă. O vreme tipică de toamnă târzie pe munte. Ceața era atât de deasă încât nu vedeai nimic, nici măcar la jumătate de metru în fața ta, iar vântul te lua aproape pe sus. Inghetai instant. Cu ceața alături alegem coborârea pe Valea Cerbului, după câteva divergențe între noi, pe una dintre cele mai impresionante văi din Bucegi. Nici pe aici nu fusesem vreodată. De la Cabana Vf. Omu coborâm direct urmând stâlpii de marcaj, pe coasta din căldarea superioară. Nu se vede nimic în jur, dar măcar putem distinge jos, cărarea bătătorită. După câteva serpentine, ajungem în fundul căldării superioare a văii, pe coama care formează „zăvorul" acestei căldări (2 170 m). 

"Acolo sus, mai aproape de cer, cu norii fugindu-ti sub picioare, te vei intalni cu tine si-ti vei da seama ca esti om si stapan, ca esti liber si ca poti sa zbori..."
Mihai Mihai Jurca








Valea Cerbului este tot o vale glaciară, în trei trepte, cea mai importantă din complexul abruptului prahovean al Bucegilor. Incepe de sus cu o largă căldare  sub Colții Obârșiei, Vf. Găvanele, Culmea Bucura, Vârful Omu și Culmea Morarului. Căldarea superioară este circulară, înconjurată de pereți impunători de stâncă. Valea în sine este impunătoare, așa mi s-a părut privind-o de sus, așa mi se părea și aici în mijlocul ei. In jurul meu se ridică pereți imenși de stâncă, ca o fortăreață. Mă simt ceva mic și fără semnificație acolo, înconjurată de stânci. Totul în jur se desfășoară la o scară mult mai mare decât percepția noastră. Totul este colosal.
 
De aici, coborâșul continuă de-a lungul firului văii și trecem pe malul drept, pe flancul Muntelui Costila. Trecem un prag al văii, continuăm coborâșul repede, traversăm firul văii de câteva ori și ajungem la limita pădurii. Drumul continuă pe vale și ne conduce la marginea unei rupturii de pantă. Pătrundem apoi într-un mic horn stâncos, continuând în coborâș până într-o poiană. Din poiană pătrundem în pădurea de molidiș. Peisajul este impresionant prin culoare. Nuanțele toamnei sunt peste tot în jurul nostru. Culori vii sau pastelate, aprinse sau moarte, parcă ai în față un tablou. Este fascinant!
 
Continuăm coborâșul repede printre blocuri de stâncă, acoperite cu vegetație și ieșim pe un alt prag al văii. Drumul este lung și istovitor. Mă întreb cum este să urci această vale. Nu aș vrea să știu, sau să încerc. Nu acum. Este o vale atât de complexă, încât te amețește. Stâncă, bolovăni, pădure, vegetație, valea asta le are pe toate. Poteca pătrunde cu totul acum în pădure, în coborâș continuu, de-a coasta. Nu mai îmi simt picioarele. Traversăm iar valea, coborâm ușor  printre rariști de molid și blocuri stâncoase, trecem peste firul sec  al Văii Mălinului și curând un urcuș scurt ne conduce la răscrucea de drumuri Poiana Costilei. Aici intersectăm traseul pe care am venit. Inainte spre Bușteni prin Gâlma, traversând Plaiul Fânului, sau la dreapta spre Bușteni prin Plaiul Munticelu, pe unde urcasem cu o zi înainte.

Continuăm înainte prin pădure. Drumul este lung și parcă nu se mai termină. Oboseala pune stăpânire pe noi, plus că urma să prindem un tren. Coboaram prin pădurea de pe Plaiul Fânului, până intersectăm șoseaua asfaltată ce duce din Bușteni la Gura Diham, iar de acolo o jumătate de oră la stânga spre Bușteni, de data asta pe asfalt. Ce pedeapsă pentru bocancii și picioarele mele! Ziua se zorește spre asfințit, natura  pare deodată pustiită, stingheră, la fel ca și sufletul meu. Oare chiar mă întorc la civilizație? Un gust amar mă încearcă de fiecare dată când cobor de pe munte, când reintru în atmosfera de bâlci din oraș. Un gust amar, combinat cu dorința aprigă de a reveni, cât mai repede, în lumea muntelui. întotdeauna mi-e greu să mă întorc acasă și mă consolează doar gândul că, într-o zi, cât de curând, mă voi întoarce.

"Intreband un montaniard singuratic daca nu-l deprima singuratatea m-a privit cu uimire: avea dreptate, nu era singur, isi avea MUNTELE"
Eugen Barbu

Citeste si prima parte a turei: Poveste de toamna: Busteni-Cabana Malaiesti

Share this:

Despre autoare

Sunt Larisa, născută in București, cu domiciliul actual la Amboise în Franța, pe Valea Loarei. Sunt pasionată de natură, fotografie, munte, călătorii, bucate și vinuri bune, iar pe blogul-larisei.com scriu despre experiențele mele franceze, despre locurile interesante pe care le vizitez, despre hobby-urile și activitățile din timpul liber.

8 comentarii:

  1. Foarte fain. Demult vrem sa mergem si noi pe acolo. Poate vara asta ne incumetam;)

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, este foarte frumos traseul. Peisajele sunt foarte faine.Un pic obositor si lung, dar merita din plin! Sa mergeti la vara!!!

    RăspundețiȘtergere
  3. Superb! Si pentru mine Vf. Omu este un loc mai mult decat special! Abia astept sa ajung acolo si anul asta, si in fiecare an... :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Merci!
    Eu la vf Omu imi facusem planul cand eram ceva mai mica sa merg cu tatal meu (de la care se pare am mostenit pasiunea pt drumetii, facea si el multe in tinerete) insa, din pacate, am ajuns singura? cativa ani mai tarziu. Acum de fiecare data cand ajung acolo, ma simt parca mai aproape de el...si astfel a devenit un loc special.
    Si eu revin cu drag de fiecare data si abia astept sa urc acolo din nou...

    RăspundețiȘtergere
  5. Ce frumos! Un astfel de loc pentru mine mai este Crucea Caraiman, unde tot asa trebuia sa ajung cu bunicul... Ambele sunt foarte speciale pentru mine!

    RăspundețiȘtergere
  6. Frumos! Muntele este insusi special....

    RăspundețiȘtergere
  7. Foarte frumos articolul. Cu cata pasiune l-ai scris. Si ce peisaje superbe de toamna. Din pacate asta este viata la oras :(((, vb ta mai mult salbatica decat civilizata. :(((

    RăspundețiȘtergere
  8. Multumesc Alicee!

    Era scris de multa vreme, dar cumva s-a sters de pe blog, iar am dat peste el si l-am pus la loc. L-am scris poate cu pasiune, pentru ca a fost una dintre cele mai frumoase drumetii ale mele, atat ca traseu, cat si ca oameni, peisaj, voie buna....Si acum cand citesc parca retraiesc momentele...

    RăspundețiȘtergere