Weekend de 1 Mai in Piatra Craiului

 A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar scrie acest articol, o Zi a Muncii a anului 2010. Si mai era ea, o gașcă de prieteni, oameni diferiți, dar toți cu același dor nebun de munte în inimi. Si cum venea un sfârșit de săptămână, în care toată lumea își lustruia grătarul sau pleca grămadă spre mare, ei s-au gândit să pornească cu mic cu mare spre Piatra Craiului. Că altfel, cum ar fi putut să sarbatoareasca ei, pe 1 Mai, decât pe creste și prin zăpadă? 

 Traseu:
 
 Ziua 1: Casa Folea-Cabana Curmătura ( marcaj triunghi galben, pierdut marcaj, căutat marcaj, găsit marcaj, ajuns până la jumatea drumului, la intersecția cu poteca marcată cu triungi roșu, ne-mai-avut timp pentru Curmătura, întors pe traseul triunghi roșu, până la "La Table")-La Table-Casa Folea (marcaj cruce roșie); 

Timp: mult pierdut (în mod normal: aprox.3h -Casa Folea/Curmătura -traseu triunghi galben; aprox.3h Curmătura/La Table -traseul triunghi roșu; aprox.1h -La Table-Casa Folea-traseul cruce roșie).
 
 Ziua 2: Casa Folea-La Table-Vf La Om și retur;
 Marcaj&timp: aprox. 1h/cruce roșie (până la La Table); aprox. 3h/bandă roșie (până în Vf.  La Om).
 
Cazarea și mâncarea la Casa Folea, sat Peștera.
  
Un alt 1 Mai și trebuia să fie prin zăpadă. îmi făcusem o tradiție, ca fiecare 1 Mai, când toată lumea pleaca spre mare, eu să îmi pun rucsacul în spate, bocancii în picioare și să bat la picior un munte. Nu am nimic cu marea, chiar o iubesc (ce-i drept nu atât de tare cât îmi place să cutreier munții). Imi place să mă bălăcesc și să lenevesc la soare, însă cred că pe 1 Mai, nu poți face nici una nici alta. Așa că zic "pas". După câteva planuri și rasplanuri cu câțiva prieteni, iubitori ai drumețiilor și ei, am stabilit: mergem la munte. După alte planuri și rasplanuri am stabilit și unde: în Crai. Si după încă alte planuri, am stabilit și câți sunem, cu ce mergem și unde stăm, eventual și ce trasee vom face. Unde ne cazăm și pe unde hoinărim cele două zile, nu prea conta, important pentru mine era că va fi munte și mai ales că va fi Crai, unde, de altfel, nu mai fusesem niciodată, până atunci. Deci să recapitulăm: o mână de prieteni, bocanci în picioare, rucsac în spate, muntele care ne chema. Restul erau detalii.
 
Am stabilit că vom înnopta la Casa Folea, în satul Peștera. De acolo, vom urca până în creastă. Fiind început de mai și încă zăpadă pe sus, ieșea din calcul parcurgerea vreunui traseu de crestă, dar să urcăm până acolo, să tragem câteva poze și apoi să ne dăm jos era cât se poate de bine. Insă asta urma să facem duminică, pentru sâmbătă prietenii mei plănuiseră câteva trasee pe la poalele muntelui, așa de încălzire și socializare. 
 
Buuun... Așa că plecăm din București, vreo 12 oameni mari și lați, în 3 mașini,  sâmbătă 1 mai, nu pe autostrada soarelui, ci pe DN1. Libeeer! Normal, toți erau în partea cealaltă. Mai o regrupare, mai o cafeluță, mai o așteptare și nici nu ne dăm seama când ajungem în Moeciul de Jos, iar de acolo facem la dreapta printre măguri, spre satul Peștera. Doamne, cât îmi plac satele astea! Pitorești, risipite pe văi, împrăștiate pe dealuri, cu căpițe de fân în curte, le găsesc absolut fascinante. Toamna, vara, iarna nu contează, oricând sunt încântătoare! Nu poți să te abții să nu privești cu ochii mari în jur. Nu știu alții cum sunt, dar eu în câteva zile aici mi-am încărcat bateriile!





Si uite așa, pe ulițe, pe șosea, printre case și văi, ajungem și la Casa Folea, unde aveam deja rezervările făcute. Manacam ceva repede din meniul casei și o zbughim la drum. Aveam în plan să facem încălzirea astăzi, vreo 3 ore de mers până la Curmătura, pe traseul marcat cu triunghi galben (al naibii triunghi galben!!!), mâncat ceva acolo și după să ne întoarcem, nu mai îmi amintesc pe unde. Scuzați-mi memoria scurtă, dar au trecut vreo 2 ani de atunci :))! Vedeți, dacă nu scriu jurnalele de tură când trebuie, apoi încep să stau prost cu detaliile. Așa deci, de la Casa Folea pornim ușor la drum, mai întâi pe ulițele satului Peștera, apoi urmează o "mică" pantă de urcuș pieptiș.  Pffff!!! și soarele ardea și noi urcam!
 
Vremea era tare făină, soare și cer senin, însă partea proastă era că urcușul și căldură scoteau untul din noi. Când în sfârșit ajungem și noi la umbră, într-o pădurice, nici n-apucăm să ștergem sudoarea de pe frunte, că.... hmmm.... a văzut cineva marcajul? Triunghiul nostru galben? Nimeni. Deci, pierdusem marcajul. Pădurea în care ajunsesem era jumate defrișata, peisajul era dezolant de trist cu copaci căzuți, soarele dogorea, iar noi ne învârteam, 12 oameni în stânga și în dreapta, la deal și la vale, să căutăm semnul. După îndelungi căutări, cineva țipă că l-a găsit, mergem cu toți acolo, la copacul cu pricina pe care era vopsit triunghiul nostru. Finally! Tragem și câteva poze de grup cu el, cu marcajul, că acum era vedetă și plecăm mai departe. 


Nu mai știu dacă l-am mai pierdut vreodată în ziua cu pricina, pe asta, pe triungiul galben mă refer, că pe restul marcajelor pe care am mai mers îmi aduc aminte bine că da :)). Deci, mare grijă în locurile cu defrișări masive, pentru că marcajele sunt în general pictate pe copaci. Intre timp uitasem și unde trebuia să ajungem, și cât este ceasul. Mai mergem noi ce mai mergem și hotărâm că nu mai e vreme de ajuns la Curmătura și că ar fi indicat să ne întoarcem. Studiază unii dintre noi harta, și găsesc alt traseu de retur, ca să nu ne plictisim pe același, sau să ne mai rătăcim încă o dată :)). Dacă stau bine să mă gândesc, nu mai îmi amintesc până unde am ajuns exact și din ce punct ne-am întors, dar știu că ne-am întors pe traseul marcat cu triunghi roșu, ce vine tot de la Curmătura și merge în punctul numit La Table. Undeva intersectează traseul triunghi galben și de acolo  l-am "luat" noi de fapt. Ați înțeles? Sau v-am ametit?
 
 
Oricum, drumul înapoi a decurs parcă ok, chiar dacă am mai pierdut semnul, sunt convinsă că l-am găsit repede, că altfel îmi aminteam exact. Mers lejer, pauze de odihnă în poienițe, câteva peisaje dezolante cu alte defrișări (pfff o să lase ăștia Craiul fără pădure în curând!) și am ajuns după vreo 2-3 ore la La Table. Nimic interesant aici, doar o intersecție de trasee importante.  Continuăm pe traseul cruce roșie, care ne duce înapoi în satul Peștera. Incepuse să se lase seara, când pășim pe primele ulițe ale satului. Doamne cât de frumos era! Ultimele raze ale soarelui luminau gospodăriile rispite, curțile mari, pajiștile de un verde crud, cu iarba prospăta, abia răsărită. Nu e nevoie să vii la Peșteră  faci drumeții, e suficient sa te  plimbi pe ulițe, printre case  si curti cu căpițe de fan, sa îți bucuri privirea. Doar sa te tolanesti si sa te lași fermecat de peisaj. Este de basm!



Ajungem la Casa Folea, cum altfel decât morți de foame. Casa Folea este o cobinatie între cabană și pensiune. Condițiile de cazare sunt bune, dar dacă ești mai fițos din fire, nu cred că îți va plăcea. Sunt camere de 3, 4 sau 8 locuri, baia și dușul pe hol, curățenie și gazde primitoare. Nu au restaurant, dar pentru oaspeții proprii pregătesc cu siguranță ceva bun, un meniu al zilei. Nu mai îmi amintesc exact ce am mâncat la prânz, parcă o ciorbă de găină de curte, dar știu că seara am avut în meniu un bulz ardelenesc de ne-am lins pe degete. Delicios și natural, cu produse din gospodăria proprie. Să tot mănânci așa!
 
A doua zi ne trezim cu noaptea în cap și după un mic dejun mai mult decât uriaș și cafeluțe mari și bune la ibric, pornim spre creastă. Nu toți, o parte dintre noi, doi la număr, rămân la cabană. Luăm drumul de seara trecută (nuuu triunghiul galben!!!), crucea roșie și mergem cu ea până la La Table. Până acolo străbatem câteva poienițe superbe, având tot timpul perspectiva Craiului în față, ca un fel de motivatie. Creasta de un alb strălucitor, pereți verticali impresionanți, o lume de piscuri ascuțite și brâuri amețitoare. De oriunde ai privi-o, impresionează. 


Dar hai să ne urnim din loc, că mai trebuie să ne și întoarcem astăzi și nu numai la cabană, ci și la București. Traversăm un mic valcel și începem urcarea, cum altfel decât pieptiș. Vai de capul meu! Ce a fost până la refugiu era nimic față de ce era acum! Făceam trei pași și mă opream, alți trei pași, iar oprire. Si când te gândești că era o simplă cărare, dacă te uitai la ea, puteai să juri că o urci în pantofi cu toc. Nu tu prăpastie, nu tu stâncă, însă panta asta, așa cu iarbă, cum era ea, avea o înclinație destul de puternică. Nu i-am măsurat-o cu compasul, dar mușchii mei de la picioare au simțit cu siguranță înclinarea. După câteva minute nici nu-i mai simțeam! In aproximativ o oră ajungem la primii pereți de stâncă, de unde poteca devine și mai dificilă datorită prezenței grohotișului. Bine măcar că nu mai este abruptă!
 

Din punctul La Table înaintăm printr-o altă zonă defrișată (multe mai sunt!) și la scurtă distanță întâlnim un izvoraș, cu apă prinsă în jgheaburi. Super! Ne aprovizionăm cu apă, deoarece de aici înainte nu mai avem această posibilitate. Se știe că Piatra Craiului duce lipsă de apă pe creastă. Mai întâi tre' să ajungem refugiul Grind, acela de jos, că mai este încă unul și sus în crestă. Străbatem de-a coasta o pantă defrișată și apoi intrăm în pădure. Urcăm, urmând poteca marcată cu banda roșie, fără a mai pierde semnul de data asta.  De la limita superioară a pădurii câțiva stâlpi metalici ne arată direcția de mers pe Plaiul Grindului, până la refugiul Grind (1620 m alt.). Deși atunci când o privești, panta până la refugiu pare lejera, trust me, este doar o iluzie. Nu știu cum exact este ea creată de natură, dar te termină fizic și psihic. Este infernală! O simplă cărare ce șerpuiește prin iarbă mi-au omorât picioarele! Dar hai Larisa, încă puțin, că se vede acolo sus refugiul! Pffff, într-un final ajung și eu. 


La refugiul Grind facem o mică pauză. Mai ronțăim ceva, mai tragem o poză-două, ne mai hidratam un pic, mai punem ceva pe noi că se lăsase cu răcoare și mulți nori pe cer, mai ne băgam nasul în refugiu să ne satisfacem curiozitatea. Peisajul (de afară, nu din refugiu) este superb. In spatele meu se înalță Craiul, iar jos vedeam aproape tot culoarul Rucar-Bran, la picioare. 





Grohotișul ca grohotișul, zăpada era problema. Cărarea aia îngustă, în stânga căreia era ditamai prăpastia, era jumate plină de zăpadă, întărită pe care se putea alunecă ușor. Dar până să o trecem, facem o altă mică pauză, că deja nu mai poate nici unul dintre noi. Pot să spun cu mâna pe inimă că eram varză deja! Jumătate din mine nu mai voia să urce mai departe, mai ales picioarele. Insă jumătate spunea Cum Larisa, ai ajuns până aici și nu mergi mai departe?! Ce înseamnă asta?! Asta este una din lecțiile de viață, care le-am învățat pe munte, printre multe altele: să nu renunți niciodată. Să mergi mai departe oricât de stors de puteri ești, pentru că sigur poți mai mult decât crezi! 

O parte dintre noi se hotărăsc să coboare la Grind și să ne aștepte acolo. Așa că rămânem 6. Doi deja o luaseră înainte, acum fiecare are ritmul lui de mers. Dacă mușchii mei de la picioare nu ar fi urlat de durere nu m-aș fi oprit, întrucât pauzele dese mă fac să îmi ies din ritm, iar apoi trebuie să o iau de la capăt cu acomodarea. Imi zic atunci că nu am cum să mă întorc, că nu am urcat până aici ca să mă întorc, când mai am atât de puțin până în creasta pe are îmi doream atât de tare să o văd, că trebuie să pot, și chiar dacă nu pot, o să fac tot posibilul să pot :)). Si plec mai departe.
 
Urcăm în serpentine scurte, cu atenție, să nu ne ducem la vale. Peretele de stâncă din față noastră se face din ce în ce mai mic, semn că ne apropiem de vârf. Mai pe traseul marcat, mai "pe arătură", mai de-a dreptul, mergem și noi pe unde putem. Mai în două picioare, mai patru, mai de-a bușilea, că panta la fel de abruptă era, cărarea marcată era plină de zăpadă, deci nu putem merge pe ea. Admirăm în spate Culoarul Rucar-Bran și Bucegii, pentru cA într-un sfârșit poteca noastră să ia sfârșit în creasta principală, în apropierea Vârfului La Om. In sfarsiiiit!!!!












Drumul până în creastă a fost lung și istovitor. Panta a stors și ultima picătură de energie din mine. Insă dorință de a ajunge în vârf era atât de mare încât aș fi fost în stare să mă târăsc doar ca să ajung acolo. Ceea ce am și făcut, pe alocuri. Auzisem atâtea povești despre Crai. Trebuia să văd minunea. Trebuia să ajung acolo sus. Si într-adevăr a meritat. Este altfel decât ceilalți munți. Fără să fii pe crestele sale cel puțin odată nu înțelegi. Jumătatea de oră  petrecută acolo sus a fost unică.  Creasta ascuțită ca o muchie zimțoasă, de un alb sclipitor, pare un uriaș fierăstrău stâncos, cu o lamă tăioasă de piatră. Urmele de zăpadă aminteau că iarna nu vrea, încă, să plece. Sub cerul inorat, muntele nu părea tocmai prietenos cu noi, intrușii.
 


După multele poze făcute acolo sus mai trebuie să ne și dăm jos. La întoarcere drumul este cât se poate de ok, că doar acum coborâm nu urcăm. Deși și coborârea are părțile ei proaste, te rupe la picioare. Fără să îți dai seama, faci o febră musculară de toată frumusețea. De data asta nu a fost cazul:)! Ajungem la Grind, reintregim trupa și pornim înapoi spre Casă Folea. Ne luăm la revedere de la gazde și pornim către București. Drumul nu este lipsit de aventuri, gen căutat un restaurant că eram lihniți de foame, găsit restaurant drăguț la Podul Dâmboviței dar din păcate nu aveau nimic din meniu (n-am inteles de ce mai era deschis), plecat mai departe, găsit altul pe la Rucar parcă, mâncare bună, bere rece și nelipsiții mititei, că doar era weekendul cu 1 Mai nu? Să sărbătorim și noi Ziua Muncii! Nu mai spun de drumuri proaste, sate în beznă totală, adormit în mașină, prins 11 noaptea la Târgoviște... Oricum într-un final ajungem și la București, pe la 1 noaptea. Pffff... și a doua zi work. 

Aceasta a fost Piatra Craiului din mai 2010. Un alt 1 Mai și tot prin zăpadă, tot acolo sus, deasupra tuturor. O varietete nesfârșită a peisajului, o îmbinare perfectă a pericolului cu frumosul, a pădurii cu stânca, a ambiției cu resemnarea, a curajului cu renunțarea. Deși nu atinge înălțimea Făgărașului, sau pitorescul Bucegilor, deși aparent, un masiv restrâns și neînsemnat, Craiul îmbină perfect tot ceea ce înseamnă Munte. E de-a dreptul fascinant! "Crăiasa Carpaților" i se mai spune. Cunosc oameni care s-au îndrăgostit nebunește de ea. Oameni care revin cu fiecare ocazie pe cărările ei. Acum îi înțeleg perfect. Este altfel decât ceilalți munți. Fără să fii acolo, cel puțin o dată, nu înțelegi. Dar după ce pătrunzi în lumea Craiului îți dai seama într-adevăr că tot ce ai vazt până atunci și ai crezut că este munte, era de fapt deal. Iar după ce il părăsești parcă te cheamă mereu, il auzi, ilsimți în fiecare zi. Si te întorci. Din nou și din nou. De Crai nu te plictisești niciodată. Pune stăpânire definitiv pe inima ta.

Share this:

Despre autoare

Sunt Larisa, născută in București, cu domiciliul actual la Amboise în Franța, pe Valea Loarei. Sunt pasionată de natură, fotografie, munte, călătorii, bucate și vinuri bune, iar pe blogul-larisei.com scriu despre experiențele mele franceze, despre locurile interesante pe care le vizitez, despre hobby-urile și activitățile din timpul liber.

4 comentarii:

  1. Poza cu tine pe marginea prapastiei e absolut FENOMENALA! Vrem demult sa ajungem in Piatra Craiului, acum chiar trebuie s-o escaladam!

    RăspundețiȘtergere
  2. Merci! Nu e chiar atat de inspaimantator pe cat pare ! Pe acolo este trasul marcat si e ok, chiar daca in poza pare un hau! Da, Piatra Craiului este un munte deosebit. Sa mergeti neaparat!

    RăspundețiȘtergere
  3. Foarte faine pozele, dar si ruta aleasa. Din pacate eu nu am reusit sa ajung pe varf desi am fost de 3 ori in Piatra CRaiului. Fie vremea, fie timpul s-au opus dorintei mele.

    O zi buna!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc Bogdan!Nici eu din pacate n-am mai ajuns de atunci, din aceleasi motive ca ale tale. Dar, stii cum se spune, muntele tot acolo ramane...

      Ștergere