Vă place apéro-ul!? Sunteți deja francez!

O să întrerup puțin serialul cu vacanța, exact acum când urmează să va zic partea mea preferată, mai exact despre Corsica, pentru a vă povesti despre experiența interesantă de miercuri, și anume despre ceremonia de decernare a naționalității franceze soțului meu. 


După cum probabil v-am povestit în mai multe rânduri, al meu soț locuiește și lucrează en France de vreo 11 anișori, așa că practic La République cu bune și cu rele este țara lui, mai ales că și o parte din familie locuiește tot aici. Eu îl amir foarte mult, și nu pentru că mi-e soț (dar și pentru asta!), ci pentru că a evoluat frumos profesional în anii ăștia, că s-a integrat  fără probleme printre francezi, atât psihologic cât și social, și că face parte din oamenii aceia care reușesc prin propriile lor forțe departe de țară, stârnind adesea invidii chiar printre băștinași. Pentru că atunci când, român fiind, reușești să-i faci pe francezi să muncească pentru tine, și asta nu oriunde, ci chiar în în țara lor, când duci o viață corectă și decentă, construită desigur pe multă muncă, seriozitate și perseverență, ai uneori, pe lângă toată admirația și stima, și toată invidia celor din jur. Și eu chiar cred că multe dintre micile răutăți ale francezilor mai vin și din invidie, invidia că tu străin fiind și pornind de la 0 reușești lucruri pe care ei, ca oameni născuți aici, din diverse motive (ce țin adesea de lene sau de ce-bine-e-pe-banii-statului), nu le-au reușit.  

În fine, nu facem analogia francezului acum, să revenim la subiect. Firește că după un timp petrecut în Franța, ca în orice alt stat, ai dreptul la cetățenie. Există mai multe proceduri de obținere a acesteia: prin naturalizare, naștere, căsătorie, decret, reintegrare, eu nu o să le dezvolt, pentru cine este interesat de aceste aspecte, găsiți mai multe informații AICI. Andrei a obținut naționalitatea franceză prin naturalizare, treabă care se traduce prin "franțuzire" si cere cel puțin 5 ani pe pământ francez. Desigur că în cei 5 ani trebuie să fi făcut ceva, gen studiat, lucrat, căsătorit și desigur, cel mai important, plătit impozite, treburi pe care trebuie să le demonstrezi cu niște hârțoage, nu-ți dă nimeni cetățenia dacă ai frecat menta. 

Și totuși de ce au trebuit să treacă 11 ani pentru asta? Nici el nu știe exact. Cel mai probabil pentru că nu l-a interesat prea tare. Până la urmă ca cetățean european ai aproape aceleași drepturi ca un francez dacă lucrezi, plătești impozite și-ți vezi de treaba ta, excepție făcând desigur dreptul la vot.  Însă într-un final s-a gândit că, dacă tot are posibilitatea, de ce să nu profite și s-o ceară, mai ales că n-avem de gând să ne mutăm de aici prea curând, nici înapoi la noi, nici în altă parte la alții, așa că nu se știe niciodată când și la ce va folosi. E bine de avut în buzunar, mai ales că poate păstra fără probleme și naționalitatea română
 
Procedura nu-i grea, doar că-i destul de lungă, cum sunt de altfel toate treburile administrative pe la francezi: începe cu depunerea unui dosar stufos cu acte (certificate de naștere, căsătorie, părinți, nevastă, pisici, contracte de muncă, fișe de impozit etc), vreo câteva formulare completate, plus o atestație de un nivel minim B1 la un test național pentru limba franceză (TCF= test de connaissance du français). După vreo 4 luni vine prin poștă primul răspuns, dacă dosarul a fost sau nu acceptat, urmând ca, în caz afirmativ, să fii invitat la un interviu, unde, paradoxal, nu trebuie să intonezi imnul, nici să știi data de naștere a generalului De Gaulle, ci doar să vorbești despre parcursul tău în acesta țară, personal și profesional, și eventual despre motivele care te-au determinat să vii, să rămâi și să-ți dorești să-i devii cetățean. Andrei le-a zis, printre altele, mai în glumă mai în serios, că i-au plăcut apéro-uri lungi și dese ale francezilor, iar tipa i-a răspuns "păi atunci sunteți deja de-al nostru!", asta ca să  știți ce e cel mai important pentru Franța, firește!

Odată interviul încheiat, mai trec în jur de 3 luni până ce primești o scrisoare acasă (da, francezilor le plac mult scrisorile), scrisoare care, dacă ești norocos, începe cu Félicitation Monsieur/Madame... și după încă 2 luni primești invitația  la prefectura departamentului de care aparții, pentru ceremonia oficială de decernare a "premiului". Aici ai voie să vii însoțit de familie, prieteni, copii, purcei, motiv pentru care, miercuri, holul prefecturii era plin ochi, deși "doar" vreo 40 de oameni, incluzându-l pe Andrei, își luau cetățenia. Da, da, ați citit bine 40! Nu știu cât de des se organizează câte o festivitate din acesta, dar zău că la prima vedere, văzând marea de oameni, ai impresia că Franța este cea mai primitoare țară din lume. 

După predarea definitivă și irevocabilă a cărților de rezidență (titre de séjour), toată lumea urcă la salonul de la etaj (da, da, SALONUL, nu ghișeul) pe o scară monumentală din marmură, o încăpere care seamănă mai degrabă cu salonul de ceai al regelui Louis al XIV-lea decât cu un salon de prefectură, dar deh, suntem pe Valea Loarei și ascultă discursul domnului prefect al departamentului Indre et Loire. Ne vorbește despre chestii "uzuale", Vive la République, Vive la France, Liberté, Égalité, Fraternité, despre onoarea de a fi cetățean francez (cred c-am înțeles bine onoarea, nu cred c-a zis oroarea), plus drepturile și obligațiile pe care le "avem", după care ascultăm desigur, cu deosebită considerație, La Marseillaise (bine că n-a trebuit să-l cânte toată lumea!), apoi fiecare nou cetățean este strigat pentru a-i fi inamanat "dosarul de francez" de către primarul localității unde domiciliază.  

Dosarul conține, pe lângă certificatul de naștere franțuzesc, care mai apoi trebuie depus în vederea obținerii cărții de identitate (apropo de asta, în Franța certificatele de naștere, căsătorie, etc nu ți se dau pe viață, ci se eliberează de primărie ori de câte ori ai nevoie de unul!), decretul de naturalizare și o scrisoare de felicitare semnată de le président de la République, Monsieur François Hollande, și drepturile cetateanui francez, o hârtie colorată și cartonată cu imnul (pe care un amic francez mai glumeț ne-a spus să ne-o punem pe ușa wc-ului, probabil pentru inspirație în momentele "grele"), un extras din constituție și multe alte bălării. Odată decernată cetățenia tuturor persoanelor din încăpere, am servit cu toții un fursec și o cupă de șampanie, ne-am pozat cu drapelul, ne-am felicitat, după care am plecat acasă. Vorba vine acasă , în oraș, că un asemenea eveniment nu putea scăpa neudat.  


Așa că eu am rămas singurul om în familie care încă se mai duce pentru diverse probleme la ambasadă. Noroc că se întamplă rar, nu doresc nimanui să ajungă acolo! Până și Azorel e cetățean francez cu acte în regulă, dar înca 2 ani se fac 5 :).

Share this:

Despre autoare

Sunt Larisa, născută in București, cu domiciliul actual la Amboise în Franța, pe Valea Loarei. Sunt pasionată de natură, fotografie, munte, călătorii, bucate și vinuri bune, iar pe blogul-larisei.com scriu despre experiențele mele franceze, despre locurile interesante pe care le vizitez, despre hobby-urile și activitățile din timpul liber.

14 comentarii:

  1. Felicitari lui Andrei! Cred ca te incearca un sentiment de mandrie cand obtii cetatenia, dupa atatia ani si mult efort! Imi place stilul francezilor cu ceremonii grandioase, astfel simti, chiar daca superficial, valoarea cetateniei.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc!
      Da :))), francezii sunt maestrii in ceremonii pompoase si servit cupe de sampanie.

      Ștergere
  2. Din cand in cand nu strica si cate-o experienta de-asta cu fast ca nu-i de colo. Inteleg de ce-ai pozat candelabrul, e super fain :D
    Felicitari domnului francez!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multam Claudia!
      Mda, a fost ceva interesant, mai ales ca nu mai participasem pana acum la ceva de genul. In plus, eu ma asteptam la ceva mai simplu, gen o scrisoare acasa si atat :)).

      Ștergere
  3. Admir oamenii care se realizează prin forțe proprii și care nu se grăbesc în a bifa ceva într-o listă. Felicitări Andrei! și La mai mare!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc in numele lui :).
      Eu cred ca rabdarea este cheia multor reusite.

      Ștergere
  4. 2 ani trec rapid,acusi acusi intri si tu in rand cu lumea :-p
    felicitari!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mersi!
      Eh, nu-i mare graba pana la urma :p

      Ștergere
  5. Felicitari sotului tau!
    In Germania, trebuie sa dai un examen în scris, cu intrebari din politica, economie, geografie, cunostinte generale... Unele intrebari (exisa 300 de întrebari, din care testul va cuprinde in jur de 30) sunt atat de grele sau formulate greoi, ca nu toti germanii nascuti si scoliti aici pot raspunde, televiziunea a facut un test pe stada.
    Mai pui la socoteala si emotia unui examen si faptul ca este o limba invatata, nu limba materna... E foarte greu!
    Eu am avut noroc pentru ca datorita faptului ca am absolvit aici un curs de calculatoare adaptat la tehnologia constructiilor de masini (eu fiin inginer TCM), am fost scutita de acest test si am primit cetatenia doar pe baza cererii si a platii a 250 euro (costuri administrative). Bineînteles ca primirea ceteteniei germane nu a presupus renuntarea la cea româna.
    Cetatenie în Germania se acorda doar celor care locuiesc si lucreaza în Germania mai mult de 8 ani fara întrerupere sau exceptional celor casatoriti cu un cetatean german (casatorie de cel putin 2 ani vechime), dar bineînteles dupa absolvirea testului mai sus amintit.
    Mai mult, cetatenii germani care doresc sa se casatoreasca cu o persoana din afara UE trebuie sa aduca un atest ca viitorul sot/sotie vorbeste cursiv germana! Altfel nu se aproba actele de casatorie!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc Carmen!
      Deci e clar, Franta e tara tuturor posibilitatilor :)) Sa mai zica cineva ca nu sunt primitori francezii :)).

      Glumesc, desigur. 5 ani intr-adevar poate sunt prea putini, insa cu testele acestea greoaie tind sa nu fiu de acord. A existat si aici candva unul asemenantor, din cate am auzit, dar a fost scos si inlocuit cu examenul de franceza (care inainte nu exista), plus interviul. E normal sa cunosti lucruri esentiale din geografia, istoria, politica tarii al carui cetatean urmeaza sa fii, dar amananuntele nici cei nascuti si scoliti acolo nu cred ca le mai retin dupa un timp :D. Nici Andrei n-a renuntat desigur la cetatenia romana.

      Ștergere
  6. Dupa cum ai descris tu, aceasta ceremonie pare un moment important, solemn, emotionant in viata unui om. Adica asa cum ar trebui sa fie. :D Felicitari sotulul tau!
    Ce nu am inteles eu, si am citit de cateva ori ca nu mi-a venit sa cred, a fost aspectul referitor la actele pe care trebuie sa le soliciti de fiecare data de la primarie. Mi se pare foarte ciudat totul. :)) M-ai bulversat cu informatia asta. :P
    In alta ordine de idei, iti doresc un weekend cat mai frumos si relaxant posibil! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc Nice!
      Da si eu cand am aflat ca anumite acte nu-s valabile pe viata am ramas surprinsa. Dar da, asa este, ori de cate ori ai nevoie de certificat de nastere sau de casatorie (probabil or mai fi si altele) te duci la primarie, faci o cerere si ti se elibereaza 1-2-3 exemplare in functie de necesitate, valabile vreo 6 luni parca.
      Pe de alta parte, lor li se pare ciudat sistemul nostru, ca le pastram pe viata :)))
      Multumesc Nice, asemenea si tie!

      Ștergere
  7. Răspunsuri
    1. Azorel doar a avut norocul sa se nasca aici :))

      Ștergere